Tocmai intra în Middletown. Decise că avea nevoie de somn –

sau măcar să nu mai şofeze –, aşa că se opri în faţa unui Night’s Inn, plăti treizeci şi cinci de dolari – avans în bani-gheaţă – pentru camera sa de la parter şi se duse în baie. În mijlocul podelei placate cu gresie zăcea un gândac de bucătărie, cu picioarele în sus. Shadow luă un prosop şi curăţă cada, apoi dădu drumul la apă. Se duse în cameră şi-şi scoase hainele, pe care le puse pe pat. Vânătăile de pe pieptul său erau negre şi dureroase. Se aşeză în cadă şi urmări cum se schimbă culoarea apei. Apoi, gol puşcă, îşi spălă şosetele, chiloţii şi tricoul în chiuvetă, stoarse lucrurile şi le atârnă pe frânghia pentru haine ce se întindea deasupra căzii. Lăsă gândacul acolo unde se afla, dând dovadă de respect pentru morţi.

După aceea se urcă în pat. Se întrebă dacă să se uite la un film pentru adulţi, dar dispozitivul cu plată prin telefon implica folosirea cărţii de credit, iar asta însemna să rişte prea mult. Şi nu era convins că s-ar fi simţit mai bine uitându-se la alţi oameni care făceau sex, în timp ce el nu avusese parte de aşa ceva. Se mulţumi cu compania televizorului, apăsă de trei ori pe butonul de oprire automată

de pe telecomandă, ceea ce însemna că televizorul se va închide automat după patruzeci şi cinci de minute. Mai era un sfert de oră până la miezul nopţii.

Televizorul era o rablă pentru moteluri şi culorile se întindeau aiurea pe ecran. Shadow rătăci din emisiune în emisiune, în pustietatea televiziunii, incapabil să se

concentreze. Cineva demonstra ceva făcând ceva în bucătărie, folosind vreo zece ustensile, dintre care Shadow nu poseda niciuna. Trecu pe un alt canal. Un bărbat în costum explica tuturor că venise sfârşitul lumii şi că Iisus –

al cărui nume fu pronunţat în patru sau chiar cinci silabe –

va face să prospere afacerile lui Shadow dacă Shadow îi va trimite bani. Alt canal. Se termină un episod din M.A.S.H şi începu Dick Van Dyke Show.

Shadow nu mai văzuse de ani de zile vreun episod din Dick Van Dyke Show, şi era ceva liniştitor în lumea aceea în alb şi negru din 1965, aşa că puse telecomanda lângă pat şi stinse veioza. Se uită la emisiune, cu ochii închizându-i-se treptat, conştient că se întâmpla ceva ciudat. Nu văzuse multe episoade din emisiunea aceea, aşa că nu era surprins de faptul că nu-şi amintea să mai fi văzut episodul respectiv.

Însă atmosfera i se părea ciudată.

Toţi obişnuiţii emisiunii erau îngrijoraţi că Rob bea şi lipsea zile întregi de la slujbă. Se duseră cu toţii la el acasă.

Rob se încuiase în baie şi abia l-au convins să iasă de acolo.

Rob era beat pulbere, dar într-un mod amuzant. Prietenii lui, interpretaţi de Morey Amsterdam şi Rose Marie, plecară după

ce făcură câteva glume bune. Apoi, în timp ce soţia lui Rob se certa cu el, el o lovi puternic peste faţă. Femeia căzu pe podea şi începu să plângă, nu în stilul vaietului celebru al lui Mary Tyler Moore, ci cu suspine neajutorate, ghemuindu-se şi şoptind „Te rog, nu mă bate! Fac orice, numai nu mă mai lovi!”

— Ce naiba e asta? întrebă Shadow cu voce tare.

Filmul se dizolvă într-un amestec de puncte fosforescente.

Când imaginea reveni, Dick Van Dyke Show devenise, în mod inexplicabil, I Love Lucy. Lucy încerca să-l convingă pe Ricky s-o lase să înlocuiască răcitorul cel vechi cu un frigider nou.

După ce bărbatul plecă, Lucy se urcă în pat şi se aşeză, cu picioarele încrucişate şi cu mâinile în poală, privind cu răbdare, în alb şi negru, de dincolo de ani.

— Shadow, zise ea, trebuie să discutăm.

Shadow nu răspunse. Femeia deschise poşeta şi scoase o ţigară, o aprinse cu o brichetă scumpă de argint, apoi puse

bricheta deoparte.

— Ţie-ţi vorbesc, insistă ea. Ce zici?

— Asta-i nebunie curată, mormăi Shadow.

— Şi viaţa ta e mai grozavă în rest?

— Oricum, faptul că Lucille Ball îmi vorbeşte din televizor e mult mai ciudat decât tot ce mi s-a întâmplat până acum.

— Nu discuţi cu Lucille Ball, ci cu Lucy Ricardo. Şi află că

nici măcar nu-s ea. E doar mai uşor să arăt aşa, ţinând seama de context. Asta-i tot, zise femeia şi se mişcă, stânjenită, pe pat.

— Cine eşti? întrebă Shadow.

— În sfârşit, o întrebare bună. Eu sunt cutia pentru idioţi.

Eu sunt televizorul. Sunt ochiul care vede totul şi lumea razelor catodice. Eu sunt tubul pentru tâmpiţi. Eu sunt micul altar în faţa căruia se strânge familia, ca să mă

venereze.

— Eşti televiziunea? Sau cineva de la televiziune?

— Televizorul este altarul. Eu sunt cel la care oamenii aduc sacrificii.

— Şi ce sacrifică? întrebă Shadow.

— În principal, timpul lor, îi spuse Lucy. Uneori, se sacrifică unul pe altul.

Femeia ridică două degete şi suflă fumul imaginar de pistol de la vârfuri. Apoi îi făcu cu ochiul – vechiul gest din I Love Lucy.

— Eşti un zeu? întrebă Shadow.

Lucy se strâmbă şi trase un fum din ţigară.

— Cam aşa ceva.

— Sam îţi transmite salutări.

— Ce? Cine-i Sam? Despre ce vorbeşti?

Shadow se uită la ceas. Trecuseră douăzeci şi cinci de minute de la miezul nopţii.

— N-are importanţă. Deci, Lucy din televizor, despre ce trebuie să discutăm? Cam mulţi au vrut să discute cu mine în ultimul timp. Şi de obicei au sfârşit prin a mă lua la bătaie.

Camera luă un prim-plan. Lucy părea concentrată, cu buzele strânse.

— Nu-mi place chestia asta. Shadow, nu-mi place că ai fost bătut. Dragule, eu n-o să fac niciodată un asemenea lucru. Nu, eu voiam să-ţi ofer o slujbă.

— Şi ce trebuie să fac?

— Să lucrezi pentru mine. Am auzit de necazurile pe care le-ai avut cu agenţii secreţi şi am fost impresionată de modul în care ai rezolvat problema. Într-un mod eficient, fără

prostii, la obiect. Cine ar fi crezut că eşti în stare de aşa ceva? Tipii sunt tare supăraţi.

— Adevărat?

— Drăguţule, te-au subestimat. Eu n-o să fac o asemenea greşeală. Vreau să fii în tabăra mea, zise Lucy, apoi se ridică