ofer şansa să recâştigaţi câte ceva.
În timp ce vorbea, flăcările se înălţară, luminând figurile celor din jur.
„Nu cred nimic”, îşi spuse Shadow. „Nu cred nimic din toate astea. Poate că am doar cincisprezece ani. Mămica trăieşte încă, iar eu n-am întâlnit-o încă pe Laura. Tot ce s-a întâmplat de atunci este un vis extrem de convingător.” Însă
nici în asta nu credea. Trebuie să credem doar în ce ne spun simţurile noastre, uneltele cu care percepem lumea: văzul, pipăitul, amintirea. Dacă acestea ne mint, atunci nu mai poţi avea încredere în nimic. Şi chiar dacă nu mai credem în ele, tot nu putem călători altfel decât pe drumul pe care ni-l arată
simţurile. Şi trebuie să mergem pe drumul acela până la capăt.
Apoi focul se stinse, iar în Valaskjalf, Casa lui Odin, se aşternu întunericul.
— Ce urmează? întrebă în şoaptă Shadow.
— O să ne întoarcem în camera caruselului, mormăi
domnul Nancy. Iar bătrânul Un-Ochi ne va face tuturor cinste cu o cină, va împărţi nişte bacşişuri, va săruta nişte copii şi nimeni n-o să mai spună cuvântul cu „z”.
— Cuvântul cu „z”?
— Zei. Băiete, ce făceai în ziua în care au fost împărţite creierele?
— Cineva spunea o poveste despre felul în care au fost furate boaşele tigrului şi m-am oprit să aud cum se termină
basmul.
Domnul Nancy chicoti.
— Nu s-a rezolvat nimic. Nimeni nu a fost de acord cu nimic.
— O să-i convingă treptat. O să-i lămurească pe rând. Vei vedea. Până la urmă, vor fi toţi de acord cu el.
Shadow simţi că începuse să bată vântul, care-i agita părul, îi mângâia faţa, îl împingea…
Se aflau cu toţii în încăperea celui mai mare carusel din lume, ascultând Valsul împăratului 47.
Un grup de oameni – turişti, după înfăţişare – discutau cu Wednesday în cealaltă parte a camerei. Atâţia turişti câte siluete fuseseră în clădirea lui Wednesday.
— Pe aici, zise Wednesday cu voce răsunătoare, şi-i conduse spre singura ieşire, care fusese făcută astfel încât să
semene cu gura căscată a unui monstru uriaş, cu dinţi ascuţiţi, gata să-i facă bucăţi pe toţi.
Wednesday se mişca printre ceilalţi ca un politician, măgulind, încurajând, zâmbind, contrazicând cu blândeţe, liniştind.
— Toate astea au existat?
— Ce să existe, Creier-De-Găină? întrebă domnul Nancy.
— Clădirea. Focul. Boaşele tigrului. Rotitul în carusel.
— Ce naiba, nimeni n-are voie să se urce în carusel! N-ai citit afişul? Hai să mergem.
Gura monstrului dădea în Camera Orgilor, lucru care-l ului pe Shadow, pentru că pe acolo veniseră. Văzută a doua 47 Valsul împăratului (Kaiser-Walzer), vals compus de Johann Strauss II în 1889.
oară, încăperea arăta la fel de ciudat. Wednesday îi conduse în sus, pe nişte scări, trecură pe lângă modelele în mărime naturală ale celor patru călăreţi ai Apocalipsei, care atârnau de tavan, apoi se luară după indicatoarele care arătau unde-i ieşirea.
Shadow şi Nancy rămaseră în urmă. Ieşiră din Casa de pe Stâncă, trecură pe lângă magazinul de suveniruri şi ajunseră
în parcare.
— Păcat că a trebuit să plecăm înainte de a parcurge toată
clădirea, zise domnul Nancy. Sperasem să văd cea mai mare orchestră artificială din întreaga lume.
— Am văzut-o, replică Cernobog. Nu-i cine ştie ce.
Restaurantul se afla la zece minute de mers. Wednesday spusese tuturor invitaţilor că va plăti el cina din seara aceea şi organizase transportul celor care nu aveau mijloace proprii de locomoţie.
Shadow se întrebă cum ajunseseră până la Casa de pe Stâncă, dacă nu aveau maşină, şi cum aveau să se întoarcă
acasă, dar nu zise nimic. I se păru că era mai bine aşa.
Avea de dus la restaurant câţiva dintre oaspeţii lui Wednesday: femeia în sari roşu, care se aşezase pe scaunul din faţă, lângă el, şi doi bărbaţi care stăteau pe bancheta din spate. Unul dintre ei era tânărul solid, cu aspect ciudat (Shadow nu-i înţelesese numele, dar i se păruse că fusese ceva care semăna cu „Elvis”), iar celălalt – un individ în costum negru, pe care Shadow nu şi-l amintea.
Stătuse lângă el când acesta se urcase în maşină, îi deschisese uşa apoi i-o închisese, dar nu era în stare să-şi amintească absolut nimic despre el. După ce se aşeză, întoarse capul şi se uită atent la individ, observându-i cu atenţie faţa, părul şi hainele, asigurându-se că o să-l ţină
minte şi că o să-l recunoască dacă îl va reîntâlni. Apoi privi din nou înainte şi porni motorul. Îşi dădu seama însă că tipul îi dispăruse din minte. Rămăsese doar cu o impresie de bogăţie, dar nimic mai mult.
„Sunt obosit”, îşi zise Shadow. Aruncă o privire în dreapta, către femeia din India. Observă colierul subţire, din cranii de
