Se uită la ceas. Apoi îşi drese glasul.

Femeia din spatele biroului se uită la el.

— Nda? întrebă ea, cu voce deformată de răceală.

— Este ora unsprezece şi treizeci şi cinci de minute, zise Salim.

Femeia se uită la ceasul de pe perete şi replică:

— Nda. Aşa esde.

— Întâlnirea fusese stabilită pentru ora unsprezece, zise Salim, zâmbind împăciuitor.

— Dobdul Blanding şdie că sundeţi aici, îi spuse ea cu

reproş.

Salim luă de pe masă un exemplar vechi al ziarului New York Post. Vorbea englezeşte mai bine decât citea, şi-şi croi drum prin articole ca un om care rezolvă un careu de cuvinte încrucişate. Aştepta – un tânăr dolofan, cu privire de căţel bătut, care se uita când la ceasul de la mâna sa, când la ziar, când la ceasul de pe perete…

La ora douăsprezece şi jumătate, din birou ieşiră mai mulţi bărbaţi. Vorbeau tare, glumind între ei în jargonul american.

Unul dintre ei, un bărbat solid, cu burtă, ţinea în gură un trabuc neaprins. Se uită la Salim, când ieşi din birou, apoi îi spuse femeii să încerce suc de lămâie şi zinc, deoarece sora lui jură că numai zincul şi vitamina C o pot face bine. Femeia îi promise că va încerca şi-i dădu mai multe plicuri. Individul le vârî în buzunar, apoi el împreună cu ceilalţi ieşiră pe coridor. Sunetul râsetelor lor dispăru undeva, pe scări.

Era ora unu. Femeia din spatele biroului trase un sertar şi luă din el o pungă de hârtie, din care scoase mai multe sandviciuri, un măr şi un Milky Way. Mai scoase şi o sticluţă

din plastic cu suc proaspăt de portocale.

— Scuzaţi-mă, îi zise Salim, puteţi să-l sunaţi pe domnul Blanding ca să-i spuneţi că aştept încă?

Femeia se uită la el ca şi cum ar fi fost surprinsă să vadă

că mai era încă acolo, de parcă n-ar fi stat la o distanţă de un metru şi jumătate de peste două ore şi jumătate.

— E la brânz, îi răspunse ea.

Salim ştia că Blanding era individul cu trabucul neaprins.

— Şi când se întoarce?

Femeia ridică din umeri şi muşcă dintr-un sandvici.

— Are îndâlniri pendru dod resdul zilei, îi spuse ea.

— O să mă primească, după ce se va întoarce?

Femeia ridică din umeri şi-şi suflă nasul.

Salim era flămând, frustrat şi neputincios.

La ora trei, femeia se uită la el şi-i zise:

— Nu se mai îndoarge.

— Poftim?

— Domnul Blanding. Nu se mai îndoarge azdăzi.

— Pot să stabilesc o întâlnire pentru mâine?

Femeia îşi şterse nasul şi-i explică:

— Aveţi nubărul de telepon. Îndâlnirile se fac dubai prin telepon.

— Înţeleg, răspunse Salim.

Apoi zâmbi. Fuad îi spusese de mai multe ori, înainte să

plece din Moscat, că un vânzător în America este ca un om în pielea goală dacă nu zâmbeşte.

— O să telefonez mâine, zise el.

Îşi luă servieta şi coborî treptele până în stradă, unde ploaia rece se transformase în lapoviţă. Salim se gândi la drumul lung prin frig până la hotelul din Strada 46, la greutatea servietei cu mostre, apoi se duse pe marginea trotuarului şi făcu semn fiecărei maşini galbene care se apropia, indiferent dacă lumina de deasupra era aprinsă sau nu, şi fiecare taxi trecu pe lângă el.

Una dintre maşini acceleră în timp ce trecea, o roată

pătrunse într-o groapă plină cu apă şi stropi cu noroi rece pantalonii şi pardesiul lui Salim. Pentru o clipă, acesta se gândi să se arunce în faţa uneia dintre maşinile ce treceau în viteză, apoi îşi dădu seama că pe cumnatul său îl va interesa mai mult soarta servietei cu mostre decât cea a lui Salim şi că gestul său nu o va întrista decât pe iubita lui soră, nevasta lui Fuad (pentru că Salim fusese întotdeauna un motiv de necazuri pentru părinţii săi, iar întâlnirile sale romantice fuseseră întotdeauna scurte şi relativ anonime). Pe de altă parte, se îndoia că maşinile aveau o viteză suficient de mare ca să-l omoare într-adevăr.

Un taxi rablagit opri lângă el şi Salim urcă în maşină, bucuros să-şi abandoneze gândurile sumbre.

Bancheta din spate era cârpită cu bandă adezivă cenuşie.

Placa de plexiglas dintre el şi şofer, pe jumătate deschisă, era acoperită cu bilete care-l avertizau să nu fumeze şi-i spuneau cât trebuie să plătească până la diferite aeroporturi. Vocea înregistrată a unei celebrităţi de care el nu auzise niciodată îi aminti să-şi pună centura de siguranţă.

— La hotelul Paramount, vă rog, zise Salim.

Şoferul mormăi ceva şi porni maşina, pătrunzând în trafic.

Tipul era neras, purta un pulover gros, de culoarea prafului,

şi ochelari negri de soare. Vremea era înnorată şi se însera, iar Salim se întrebă dacă individul avea probleme cu ochii.

Ştergătoarele mânjeau imaginea străzii, transformând-o întrun cenuşiu amestecat cu pete de lumini.

Un camion apăru de nicăieri şi se vârî în faţa lor, iar şoferul înjură, pomenind barba Profetului.

Salim se uită la numele de pe bordul maşinii, dar nu reuşi să-l citească.

— De câte vreme conduci taxiul, prietene? îl întrebă el pe şofer, folosind limba sa maternă.