Aruncă în aer cheile maşinii, apoi le prinse. Îşi puse ochelarii negri de plastic, pe care-i găsise în buzunar, după

care părăsi camera de hotel şi se duse să-şi caute taxiul.

CAPITOLUL OPT

El spuse că morţii au suflet, iar eu i-am replicat Că asta nu se poate, că morţii-s suflet doar Dar el m-a întrerupt şi m-a-ntrebat

De cred că morţii mai deţin ceva.

Da, morţii mai păstrează ceva din ce-au avut…

ROBERT FROST, „DOUĂ VRĂJITOARE”

Pentru un antreprenor de pompe funebre, săptămâna de dinaintea Crăciunului este una liniştită, află Shadow în timpul mesei. Domnul Ibis îi explică:

— Cei bolnavi rezistă, străduindu-se să mai prindă un ultim Crăciun, poate chiar şi Anul Nou, în timp ce alţii, cei pentru care bucuria oamenilor şi sărbătorile sunt prea dureroase, încă nu au fost aduşi la limita suportabilului de filmul O viaţă minunată.

Domnul Ibis scoase un chicotit care sugera că folosise o frază ce-i plăcea foarte mult.

Ibis şi Jacquel era o firmă mică de pompe funebre, deţinută de o singură familie. Una dintre puţinele firme cu adevărat independente din zonă, susţinea domnul Ibis.

— Majoritatea activităţilor comerciale preţuiesc mărcile naţionale, spuse el.

Domnul Ibis explica, ţinea o prelegere sinceră, blândă. Îi amintea lui Shadow de un profesor de colegiu care obişnuia să se antreneze la Muscle Farm şi care nu putea să

vorbească, putea doar să ţină prelegeri, să expună sau să

explice. Shadow îşi dăduse seama din primele minute după

ce-l întâlnise pe domnul Ibis că acesta se aştepta din partea lui Shadow la cât mai puţine cuvinte. Se aflau într-un restaurant mic, la două cvartale de sediul lor. Shadow comandase un dejun complet, unul obişnuit – i se oferiseră şi gogoşi –, în timp ce domnul Ibis ciugulea dintr-o felie de

prăjitură cu cafea.

— Cred că asta se datorează faptului că oamenilor le place să ştie din timp ce-i aşteaptă. McDonald’s, Wal-Mart, F.W.

Woolworth (fie-i binecuvântată amintirea!) au făcut exact asta: mărci stabile şi vizibile în toată ţara. Oriunde te-ai duce, vei găsi acelaşi lucru, cu mici variaţii regionale. În domeniul pompelor funebre, lucrurile sunt diferite.

Într-un oraş mic trebuie să simţi că serviciul funebru este făcut de cineva care are chemare pentru această profesie.

Vrei să ţi se acorde atenţie – ţie şi celui iubit – în momentul în care ai suferit o asemenea pierdere. Vrei ca mâhnirea ta să

aibă loc la nivel local, nu la unul naţional. Dar în toate ramurile industriale – iar moartea este o industrie, tinere prieten, să nu greşeşti în privinţa asta – banii se câştigă doar dacă lucrezi pe scară mare, dacă vinzi în cantitate mare şi sub o conducere centralizată. Nu-i frumos, dar e adevărat.

Necazul e că nimeni nu vrea ca persoana iubită să fie cărată

cu un camion frigorific până la un depozit imens în care se află încă douăzeci, cincizeci, o sută de cadavre gata să fie înmormântate. Nu, domnule. Oamenii cred că dacă apelează

la o firmă de familie vor fi trataţi cu respect de cineva care-şi va scoate pălăria când îi va întâlni pe stradă.

Domnul Ibis purta pălărie. O pălărie sobră, cafenie, care se potrivea cu bluza sa cafenie şi cu figura sa sobră, tot cafenie.

Avea pe nas ochelari mici, cu ramă aurie. Shadow ţinea minte că domnul Ibis este un om scund. Acum, când stătea lângă el, Shadow descoperi că domnul Ibis avea o înălţime de peste un metru şi optzeci de centimetri, însă era gârbovit ca un cocor. Aşezat la masa de un roşu strălucitor, Shadow se pomeni că se uită drept în ochii individului.

— Aşa că atunci când o companie mare cumpără numele unei firme, îi plăteşte pe directori să rămână în continuare în firmă, ca să creeze aparenţa de diversitate. Însă asta-i doar o amăgire. În realitate, firma aceea e locală ca şi Burger King.

Din motive care ne privesc, noi chiar suntem independenţi.

Noi facem îmbălsămarea – şi este cea mai bună îmbălsămare din ţară, deşi nu ştie nimeni acest lucru, în afară de noi. Nu facem incinerări. Am câştiga mai mult dacă am avea propriul

nostru crematoriu, dar acest lucru nu se potriveşte cu lucrurile la care ne pricepem. După cum spune partenerul meu, dacă Domnul îţi dă un talent, eşti obligat să-l foloseşti cât mai bine. Eşti de acord?

— Mi se pare corect, zise Shadow.

— Domnul i-a dat partenerului meu de afaceri stăpânire asupra morţilor, aşa cum mie mi-a dat pricepere la cuvinte.

Frumoase lucruri sunt cuvintele! Ştii, scriu cărţi de poveşti.

Nu fac literatură. Scriu doar pentru distracţia mea. Poveşti despre viaţă.

Domnul Ibis făcu o pauză. Până să-şi dea seama Shadow că era momentul potrivit să solicite a i se oferi ocazia de a citi una dintre cărţile acelea, momentul trecuse deja.

— Oricum, noi oferim continuitate. Un Ibis şi un Jacquel au existat aici, în branşa asta, de aproape două sute de ani.

N-am fost întotdeauna directori ai unei firme de pompe funebre. Am fost antreprenori de pompe funebre şi, înainte de asta, ciocli.

— Şi înainte de asta?

— Ei bine, spuse domnul Ibis zâmbind puţin stânjenit, putem să mergem înapoi în timp foarte departe. Sigur, ne-am găsit culcuş aici abia după Războiul Dintre State. Asta s-a întâmplat când am înfiinţat casa de pompe funebre pentru oamenii de culoare din împrejurimi. Înainte de asta, nu ne considerase nimeni persoane de culoare – poate străine, exotice şi cu pielea întunecată, dar nu de culoare. După ce s-a terminat războiul, nimeni nu şi-a mai amintit de timpul în care nu eram consideraţi negri. Partenerul meu de afaceri are pielea mai întunecată decât a mea. A fost o tranziţie uşoară.

Majoritatea oamenilor sunt ceea ce cred că sunt. E ciudat că

se vorbeşte de afro-americani. Asta mă face să mă gândesc la oamenii din Punt, din Ofir, din Nubia… Noi nu ne-am considerat niciodată africani, noi eram poporul Nilului.

— Deci sunteţi egipteni, zise Shadow.

Domnul Ibis îşi împinse buza de jos înainte, apoi îşi legănă

capul dintr-o parte în alta, de parcă acesta ar fi stat pe un arc, analizând plusurile şi minusurile, văzând lucrurile din ambele puncte de vedere.

— Da şi nu. „Egipteni” mă face să mă gândesc la oamenii care trăiesc acum acolo. Cei care şi-au construit oraşele peste cimitirele şi peste palatele noastre. Ei arată ca mine?

Shadow ridică din umeri. Văzuse negri care arătau ca domnul Ibis. Văzuse albi bronzaţi care arătau ca domnul Ibis.

— Cum vi se pare prăjitura cu cafea? întrebă chelneriţa, în timp ce le turna cafea în căni.

— Cea mai bună pe care am mâncat-o vreodată, răspunse domnul Ibis. Transmite-i salutări mamei tale.

— Aşa o să fac, zise chelneriţa, şi-şi văzu de treabă.