– fierbinte, sărat, adevărat. Ciudat lucru, nu crezi că poţi să
simţi aşa ceva, dar o să ştii cum e atunci când va înceta să
curgă.
Se frecă la ochi, mânjindu-şi faţa cu mâzga roşie de pe mâini.
— E greu. Căţeluşule, ştii de ce morţii ies numai noaptea?
Pentru că în întuneric e mai uşor să treci drept om adevărat.
Dar eu nu vreau să fiu luată drept om viu. Eu vreau să fiu vie.
— Nu înţeleg ce vrei să fac.
— Fă să se întâmple asta, dragule. Gândeşte-te cum. Ştiu că ai s-o faci.
— Bine. Am să-ncerc. Şi dacă o să-mi imaginez felul în
care am s-o fac, cum o să te găsesc?
Dar ea dispăruse, iar în pădure nu mai rămăsese decât o pată cenuşie pe cer, care să-i arate încotro era estul, iar vântul aspru de decembrie aduse cu el un vaier îndepărtat, care putea fi ultimul strigăt al unei păsări de noapte sau primul strigăt al unei păsări de zi.
Shadow se întoarse spre sud şi începu să meargă.
CAPITOLUL ŞAPTE
Din moment ce zeii hinduşi sunt „nemuritori” doar într-un sens foarte restrâns - pentru că s-au născut şi mor ei trăiesc majoritatea marilor dileme omeneşti şi deseori par să se deosebească de muritori doar prin câteva detalii lipsite de importanţă… iar de demoni şi mai puţin. Cu toate acestea, sunt consideraţi de către hinduşi ca fiind pri n definiţie o ca tegorie de fiinţe complet diferite de toate celelalte; ei sunt simboluri aşa cum nu poate fi niciun om, indiferent cât de „arhetipală” ar fi istoria vieţii acestuia. Ei sunt actori care joacă roluri ce-s reale doar pentru noi; ei sunt măşti în spatele cărora vedem propriile noastre feţe.
WENDY DONIGER O’FLAHERTY,
„INTRODUCERE”, MITURILE HINDUSE
Shadow mersese spre sud – sau spre ceea ce sperase el că-i sudul – timp de mai multe ore, de-a lungul unui drum îngust şi nemarcat ce se afla, după opinia sa, undeva în sudul Wisconsinului. La un moment dat, mai multe jeepuri veniseră pe drum spre el, cu farurile strălucind, iar el se ghemuise între copaci, până când maşinile se îndepărtaseră.
Ceaţa de dimineaţă atârna la nivelul şoldurilor sale. Maşinile erau negre.
Apoi, după treizeci de minute, auzise zgomotul unor elicoptere îndepărtate, spre vest. Ieşise de pe drumul forestier şi intrase în pădure. Erau două elicoptere, iar el se ghemuise într-o groapă de sub un copac prăbuşit şi le auzise trecând pe deasupra. Când se îndepărtară, Shadow aruncă în grabă o privire către cerul cenuşiu de iarnă. Fu satisfăcut să vadă că
elicopterele erau vopsite într-un negru mat.
Aşteptă sub copac până când zgomotul lor dispăru
complet.
Sub arbori, zăpada era doar un strat subţire, care scârţâia sub copaci. Shadow se bucura că avea încălzitoarele chimice pentru mâini şi pentru picioare, care-i împiedicau extremităţile să îngheţe. Restul trupului îi amorţise – inima, mintea, sufletul, toate amorţiseră. Şi-şi dădu seama că
amorţeala aceea avea să dureze mult timp şi că începuse cu multă vreme în urmă.
„Ce vreau eu?” se întrebă el. Nu găsi niciun răspuns, aşa că se mulţumi să meargă mai departe prin pădure, pas după
pas. Arborii îi păreau familiari, unele zone ale peisajului îi trezeau un sentiment de deja-vu. Mergea în cerc? Poate că
avea să meargă şi să tot meargă, până când aveau să i se termine încălzitoarele chimice şi dulciurile, iar atunci avea să
se aşeze şi să nu se mai ridice niciodată…
Ajunse la un pârâu lat şi decise să meargă de-a lungul lui.
Pâraiele duc la râuri, râurile se varsă în Mississippi, şi dacă o să continue să meargă – sau o să fure o barcă, sau o să
construiască o plută –, până la urmă o să ajungă în New Orleans, unde era cald, o idee care i se părea încurajatoare, însă improbabilă.
Nu se mai auzeau elicoptere. Avea impresia că acelea care trecuseră veniseră să cureţe mizeria din depoul de vagoane, nu ca să-l vâneze pe el, altfel ar fi revenit. L-ar fi hăituit cu câini, cu maşini cu sirene şi cu toate mijloacele de urmărire a unui evadat. În loc de toate acestea, nu era însă nimic.
Ce voia el? Să nu fie prins. Să nu fie învinovăţit de moartea oamenilor din tren. „N-am fost eu”, se auzi spunând.
„A fost soţia mea cea moartă.” îşi imagină expresiile de pe figurile poliţiştilor. Oamenii aveau să discute îndelung dacă
era sau nu nebun, până când avea să fie dus pe scaunul electric… Se întrebă dacă în Wisconsin exista pedeapsa cu moartea. Se întrebă dacă asta mai avea vreo importanţă. Voia să înţeleagă ce se întâmplă – şi să-şi dea seama cum avea să
se termine toată povestea aceea. Iar în cele din urmă, zâmbind cu gura până la urechi, îşi dădu seama că dorea cel mai mult să fie un om normal. Voia să nu fi fost niciodată la închisoare, voia ca Laura să fie încă în viaţă şi voia să nu se
fi întâmplat nimic din cele ce se întâmplaseră.
„Băiete, mi-e teamă că nu prea ai de ales”, îşi spuse el, cu vocea morocănoasă a lui Wednesday, şi dădu din cap, aprobându-se singur. „Nu ai de ales. Nu ai cale de întoarcere.
Deci mergi mai departe. Ai răbdare…”
