Haina lui Shadow atârna în cuier. Portofelul se afla în buzunarul interior, neatins, din câte se părea. Laura deschise două cutii de carton, pline cu batoane de ciocolată.
Abia acum văzu că paznicii purtau uniforme negre de camuflaj, însă fără nicio emblemă oficială, nimic care să
arate pentru cine lucrau. Puteau foarte bine să fie vânători de raţe, îmbrăcaţi astfel ca să-şi practice sportul de weekend.
Laura îşi întinse mâna rece şi i-o strânse pe a lui Shadow.
Purta la gât un lănţişor de aur, de care atârna moneda pe care i-o dăduse el.
50 Paul Jackson Pollock (1912 – 1956) – pictor american, reprezentant de seamă al expresionismului abstract.
— Arată frumos, zise Shadow.
— Mulţumesc, spuse ea zâmbind.
— Ce s-a întâmplat cu ceilalţi? Cu Wednesday şi cu restul?
Unde sunt?
Laura îi întinse nişte batoane de ciocolată, iar el îşi umplu buzunarele cu ele.
— Aici nu mai era nimeni. O mulţime de celule goale şi una în care te aflai tu. Oh, şi unul dintre indivizi s-a dus într-o celulă, ca să şi-o frece uitându-se la o revistă. A avut un şoc.
— L-ai omorât în timp ce se masturba?
— Da, răspunse ea, dând din umeri stânjenită. Eram îngrijorată că o să-ţi facă rău. Cineva trebuie să te păzească, şi ţi-am făgăduit că voi face eu acest lucru, nu-i aşa? Ţine.
Îi dădu încălzitoare chimice pentru mâini şi pentru picioare, nişte fâşii cărora le rupi sigiliul iar ele se încălzesc şi rămân aşa ore în şir. Shadow le vârî în buzunar.
— Să ai grijă de mine? Da, recunoscu el, ai avut grijă.
Laura întinse mâna şi-l atinse deasupra sprâncenei stângi.
— Te-ai lovit, zise ea.
— Nu-i nimic, spuse el.
Apoi deschise o uşă de metal din perete. Până la sol era mai mult de un metru. Sări, şi simţi sub picioare un fel de pietriş. O prinse pe Laura de mijloc şi o coborî, aşa cum făcea de obicei, fără să se gândească la altceva…
Luna ieşi de după un nor gros. Se afla jos, lângă orizont, gata să apună, dar la lumina ei se putea vedea destul de bine.
Se dovedi că ieşiseră dintr-un vagon vopsit în negru al unui marfar lung, parcat sau abandonat într-o zonă
împădurită. Vagoanele se întindeau cât vedeai cu ochii, dispărând între copaci. Fusese într-un tren. Ar fi trebuit să-şi dea seama.
— Cum naiba m-ai găsit? o întrebă el pe soţia lui moartă.
Ea clătină din cap încet, amuzată.
— Străluceşti ca o rază într-o lume întunecată, îi spuse ea.
Nu-i greu să te găsesc. Acum pleacă. Du-te repede, şi cât mai departe. Nu-ţi folosi cărţile de credit şi totul va fi bine.
— Unde să mă duc?
Laura îşi trecu mâna prin părul încâlcit, dându-l la o parte de pe faţa ei.
— Drumul e în partea asta. Descurcă-te cum poţi. Fură o maşină, dacă trebuie. Ia-o spre sud.
— Laura, zise el, ezitând. Ştii ce se întâmplă? Ştii cine sunt oamenii ăştia? Cei pe care i-ai omorât?
— Da, răspunse ea. Cred că ştiu.
— Îţi rămân dator. Aş fi fost încă închis acolo dacă n-ai fi venit. Nu cred că aveau gânduri bune în privinţa mea.
— Nu, nu cred că aveau.
Se îndepărtară de vagoanele goale. Se întrebă ce se afla în celelalte vagoane, din metal negru, fără ferestre, care se întindeau în noapte pe kilometri întregi. Degetele i se strânseră pe dolarul cu efigia Statuii Libertăţii, şi-o aminti pe Zoria Polunocinaia, îşi aminti felul în care-l privise la lumina lunii. „Aţi întrebat-o ce dorea? E întrebarea cea mai înţeleaptă pe care-o poţi pune morţilor. Uneori îţi spun.”
— Laura… Ce vrei? o întrebă el.
— Chiar vrei să ştii?
— Da. Te rog.
Laura îl privi cu ochii ei albaştri.
— Vreau să fiu iarăşi vie. Nu vreau jumătatea asta de viaţă. Vreau să fiu vie cu adevărat. Vreau să-mi simt inima bătând în piept. Vreau să-mi simt sângele curgând prin mine
