— Nu trebuie să te interesezi de sănătatea cuiva dacă eşti directorul unei firme de pompe funebre. Lumea ar crede că-ţi cauţi clienţi, îi explică domnul Ibis în şoaptă. Mergem să

vedem dacă ţi s-a pregătit camera?

Respiraţia lor producea aburi în aerul nopţii. Beculeţele de Crăciun licăreau în vitrinele magazinelor pe lângă care treceau.

— A fost frumos din partea dumneavoastră că m-aţi găzduit, zise Shadow. Vă mulţumesc.

— Îi suntem îndatoraţi patronului tău. Şi Domnul ştie că

avem camere. E o casă mare şi veche. Ştii, eram mai mulţi…

Acum am rămas doar trei. N-o să se împiedice nimeni de tine.

— Aveţi idee cât timp va trebui să stau cu dumneavoastră?

Domnul Ibis clătină din cap şi răspunse:

— Nu mi-a spus. Dar noi suntem bucuroşi să stai cu noi şi putem să-ţi găsim de lucru. Dacă nu eşti mofturos. Dacă-i tratezi pe morţi cu respect.

— Ce căutaţi voi în Cairo? întrebă Shadow. Aţi venit din cauza numelui sau din alt motiv?

— Nu. Regiunea şi-a luat numele de la noi, deşi oamenii nu şi-au dat seama. În vechime, aici era un post comercial.

— Pe vremea frontierei?

— Poţi să-i zici şi aşa… Bună seara, doamnă Simmons!

Crăciun fericit şi dumneavoastră… Oamenii care m-au adus aici au navigat pe Mississippi cu foarte mult timp în urmă.

Shadow se opri în mijlocul străzii şi se uită la bătrân:

— Vreţi să-mi spuneţi că egiptenii antici au venit aici să

facă negoţ, cu cinci mii de ani în urmă?

Domnul Ibis nu-i răspunse, ci se mulţumi să rânjească.

Apoi zise:

— Trei mii cinci sute treizeci de ani. Aproximativ.

— Bine, spuse Shadow. Accept ideea. Ce cumpărau?

— Nu prea multe. Piei de animale. Ceva mâncare. Cupru din minele care se aflau în partea de sus a peninsulei Michigan. Chestia asta a fost un eşec total. N-a meritat efortul. Oamenii au rămas aici suficient timp ca să creadă în noi, ca să ne aducă sacrificii şi ca un număr de negustori să

moară de febră şi să fie înmormântaţi aici, lăsându-ne pe noi în urma lor, zise domnul Ibis, apoi se opri în mijlocul trotuarului şi se roti, cu braţele întinse. Ţara asta a fost o gară timp de zece mii de ani sau mai mult. Nu mă întrebi ce-i cu Columb?

— Sigur, zise Shadow, îndatoritor. Ce-i cu el?

— Columb a făcut ceea ce făceau oamenii de mii de ani.

Nu-i nimic deosebit în faptul că a ajuns în America. Din când în când, scriu câte o poveste despre el.

Cei doi merseră mai departe.

— Poveşti adevărate?

— Da, până la un punct. O să-ţi dau să citeşti una sau două, dacă vrei. Totul e arătat acolo, pentru cine are ochi să

vadă. Mie personal – şi vorbesc acum în calitate de abonat la Scientific American – îmi e milă de profesionişti de fiecare dată când aceştia găsesc un alt craniu care-i zăpăceşte, ceva ce aparţine unui popor nepotrivit ori statui şi artefacte care-i încurcă. Mi-e milă de ei pentru că vorbesc de lucruri ciudate, dar n-ar discuta de lucruri imposibile, pentru că de îndată ce un lucru este considerat imposibil, nu mai are credibilitate, indiferent dacă-i adevărat sau nu. Uite, avem de-a face cu un craniu care arată că ainu, rasa aborigenă din Japonia, a ajuns în America în urmă cu nouă mii de ani. Alt craniu arată că la aproape două mii de ani după aceea polinezienii au ajuns în California. Şi toţi savanţii se ceartă şi se întreabă

cine descinde din cine, neînţelegând nimic. Doar Cerul ştie ce-o să se întâmple dacă o să descopere tunelurile de refugiu

ale indienilor hopi. Stai să vezi câte lucruri ar răsturna treaba asta! O să mă întrebi dacă irlandezii au venit în America în Evul Mediu timpuriu. Sigur că au venit, ca şi cei din Ţara Galilor, ca şi vikingii, în timp ce africanii de pe coasta de vest – zona care a fost numită mai târziu Coasta Sclavilor sau Coasta de Fildeş – făceau comerţ cu America de Sud iar chinezii vizitau Oregonul, pe care l-au numit Fu Sang. Bascii şi-au stabilit tabere secrete şi sacre de pescuit pe coastele insulei Terra Nova în urmă cu douăsprezece veacuri. Presupun că acum o să-mi spui: „Domnule Ibis, oamenii ăia erau primitivi, nu aveau comunicaţii prin radio, nici vitamine, nici avioane cu reacţie”.

Shadow nu spusese nimic şi nici nu avea de gând să

spună, dar îşi dădu seama ce i se cerea, aşa că zise:

— Şi nu erau?

Ultimele frunze uscate ale toamnei trosneau sub tălpile lor, uscate de iarnă.

— Greşeala constă în credinţa că oamenii nu călătoreau cu bărcile pe distanţe lungi înainte de Columb. Dar Noua Zeelandă, Tahiti şi nenumărate insule din Pacific au fost colonizate de oameni care au ajuns acolo cu bărcile şi a căror pricepere la navigaţie l-ar fi făcut de ruşine pe Columb; iar bogăţia Africii provenea din comerţ, deşi acesta se făcea îndeosebi în est, cu India şi cu China. Poporul meu, oamenii de pe Nil, a descoperit devreme că poţi face ocolul lumii cu o barcă din trestii dacă ai suficientă răbdare şi destule urcioare cu apă dulce. Vezi, cea mai mare problemă a venirii în America în vremurile de demult a fost că aici nu erau prea multe mărfuri căutate de comercianţi. Şi era mult prea departe.

Ajunseră la o casă mare, construită în stilul pe care oamenii îl numeau „Queen Anne”. Shadow se întrebă cine fusese regina Anne şi de ce-i plăcuse atât de mult modelul de casă al familiei Addams. Era singura clădire din tot cvartalul care nu avea ferestre cu pervaz. Intrară pe poartă şi ocoliră

clădirea, până la uşa din spate.

Pătrunseră pe o uşă lată, dublă, pe care domnul Ibis o descuie folosind una dintre cheile din legătura pe care o

scoase din buzunar, şi ajunseră într-o încăpere mare, neîncălzită, în care se aflau două persoane: un bărbat foarte înalt, cu pielea închisă la culoare, ce ţinea în mână un scalpel imens din metal, şi o fată moartă, o adolescentă

întinsă pe un obiect lung din porţelan – care semăna cu o masă, dar şi cu o chiuvetă.

Pe perete, deasupra cadavrului, era fixat un panou de lemn, iar pe acesta fuseseră prinse în pioneze mai multe fotografii ale fetei. În una dintre ele – o poză pentru legitimaţia de elev – fata zâmbea. În alta era împreună cu alte trei fete; purtau robe de absolvire, iar părul negru îi fusese împletit deasupra capului într-un coc complicat.

Acum ea zăcea pe porţelan, iar părul îi atârna pe umeri, plin de sânge uscat.

— Acesta este partenerul meu, domnul Jacquel, zise Ibis.

— Ne-am mai întâlnit, spuse Jacquel. Scuză-mă că nu-ţi strâng mâna.

Shadow se uită la fata de pe masă şi întrebă:

— Ce s-a întâmplat cu ea?

— Nu s-a priceput să-şi aleagă prietenul, îi răspunse Jacquel.