Vocea era piţigăiată – de femeie sau de băiat.
— Mă simt bine, răspunse Shadow. Stai puţin.
Deschise portiera şi ieşi, întinzându-şi membrele amorţite şi gâtul. Apoi îşi frecă mâinile, ca să-şi pună sângele în mişcare şi să se încălzească.
— Oho! Sunteţi foarte înalt!
— Aşa se zice, replică Shadow. Tu cine eşti?
— Sunt Sam, îi răspunse vocea.
— Sam fată ori Sam băiat?
— Fată. Într-o perioadă am fost Sammi cu „i” la sfârşit, şi puneam o faţă zâmbitoare deasupra lui „i”, dar până la urmă
m-am săturat de chestia asta, pentru că toată lumea o făcea, aşa că am renunţat.
— Bine, fată Sam. Du-te acolo şi uită-te spre şosea.
— De ce? Eşti un asasin ţicnit sau ceva în genul ăsta?
— Nu. Vreau să mă uşurez şi am nevoie de un pic de intimitate.
— Oh! Bine. Am priceput. Nicio problemă. Vă înţeleg. Eu nu pot să fac pipi dacă-i cineva în cabina alăturată.
Sindromul vezicii timide.
— Te rog!
Fata se duse de cealaltă parte a maşinii, iar Shadow făcu câţiva paşi spre câmp, îşi trase fermoarul de la pantaloni şi urină vreme îndelungată pe un stâlp de gard. Apoi se întoarse la automobil. Ultimele licăriri ale asfinţitului deveniseră noapte.
— Mai eşti aici? întrebă el.
— Da, îi răspunse fata. Cred că aveţi o vezică mare cât lacul Erie. În timpul cât faceţi pipi se nasc imperii şi se prăbuşesc. Am auzit totul.
— Mulţumesc. Voiai ceva?
— Voiam să văd dacă vă simţiţi bine, adică dacă aţi murit sau s-a întâmplat ceva şi-i nevoie să chem poliţia. Dar fereastra era aburită, aşa că mi-am spus că se poate să fiţi în viaţă.
— Locuieşti în vecinătate?
— Nu. Fac autostopul din Madison.
— Nu-i un lucru care să-ţi ofere multă siguranţă.
— Fac treaba asta de cinci ori pe an şi am ajuns în al treilea an. Sunt încă în viaţă. Încotro mergeţi?
— Până la Cairo.
— Mulţumesc. Eu mă duc în El Paso. O să stau la mătuşa mea de sărbători.
— Nu pot să te duc până acolo, zise Shadow.
— Nu până în El Paso din Texas, ci până în El Paso din Illinois. E la câteva ore de mers spre sud. Ştiţi unde sunteţi acum?
— Nu, răspunse Shadow. N-am nici cea mai mică idee.
Undeva pe Autostrada Cincizeci şi Doi.
— Următorul oraş este Peru. Nu cel din Peru, cel din Illinois. Staţi să vă miros. Lăsaţi capul jos.
Shadow îşi lăsă capul jos, iar fata îi mirosi faţa.
— În regulă, nu mirosiţi a băutură. Puteţi să conduceţi. Să
mergem.
— De ce crezi că o să te iau cu mine?
— Pentru că sunt o domnişoară la ananghie, zise ea. Iar dumneavoastră sunteţi un cavaler în orice condiţii. Chiar şi într-o maşină foarte murdară. Ştiţi cine a scris „Spală-mă!”
pe luneta automobilului?
Shadow intră în maşină şi deschise uşa din faţă, din dreapta. Lumina care se aprinde în orice maşină atunci când se deschide portiera din faţă nu se aprinse şi în maşina aceea.
— Nu, răspunse el. Nu ştiu.
— Eu am fost, spuse fata urcând în automobil. Eu am scris. În timp ce mai era lumină ca să văd.
