Shadow merse cu spatele până când ajunse cu dricul lângă uşa dublă din dosul casei. Ibis deschise uşa maşinii şi pe cea a clădirii, Shadow dezlegă targa şi o scoase afară.

Picioarele cu roţi se întinseră din nou de îndată ce trecură de bara de protecţie. Apoi Shadow împinse targa până la masa de îmbălsămare. Acolo o luă pe Lila Goodehild, cu sac cu tot, ţinând-o în braţe ca pe un copil ce dormea, şi o aşeză cu grijă

pe masa răcoroasă, de parcă i-ar fi fost teamă să n-o trezească.

— Am o placă pentru mutat, îi zise Jacquel. Nu trebuie s-o cari în braţe.

— Nu-i nimic, îi răspunse Shadow, care începuse să

vorbească în felul lui Jacquel. Sunt un tip solid. Nu mă

deranjează.

Pe când era copil, Shadow fusese prea mic pentru vârsta sa, numai pielea şi os. Singura lui fotografie din copilărie care-i plăcuse suficient de mult Laurei ca s-o înrămeze arăta un puşti solemn, cu părul zburlit şi cu ochii negri, care stătea lângă o masă încărcată cu torturi şi cu prăjituri.

Shadow îşi spuse că fotografia fusese făcută la o petrecere de Crăciun la vreo ambasadă, pentru că puştiul era îmbrăcat în hainele lui cele mai bune şi purta cravată.

Shadow şi mama sa se mutaseră des, la început prin Europa, din ambasadă în ambasadă – mama sa lucra pentru Ministerul de Externe, ca transmisionistă, transcria şi trimitea telegrame secrete în toată lumea –, apoi, când el împlinise opt ani, se întorseseră în Statele Unite, unde mama sa – care se săturase să aibă mereu aceeaşi slujbă – se muta

fără încetare dintr-un oraş în altul, petrecând un an într-un loc, un an în altul. Nu stăteau suficient timp undeva pentru ca Shadow să apuce să-şi facă prieteni, să se simtă acasă, să

se relaxeze. Iar Shadow era doar un copilaş…

Crescuse repede. În primăvara celui de-al treisprezecelea an din viaţa sa, nişte puşti se luaseră de el, atrăgându-l în bătăi pe care ştiau că nu le pot pierde şi după care Shadow se ducea – furios şi de multe ori plângând – la toaleta băieţilor, ca să-şi spele noroiul şi sângele de pe faţă înainte să-l vadă cineva. Apoi venise vara, o vară lungă, magică, cea de-a treisprezecea din viaţa lui, pe care Shadow şi-o petrecuse având grijă să nu-i întâlnească pe băieţii mai mari, înotând într-o piscină şi citind cărţi din biblioteca aflată în apropiere. La începutul verii abia putea să înoate. La sfârşitul lunii august străbătea bazinul de mai multe ori, într-un craul ce nu-i cerea mare efort, sărea de la trambulina cea mai înaltă şi căpătase o culoare cafenie de la soare. În septembrie se întorsese la şcoală şi descoperise că băieţii care-l chinuisem erau mici şi slabi, incapabili să-l deranjeze cu ceva. Cei care încercaseră fuseseră învăţaţi – iute şi dureros –

cum să se poarte. Shadow descoperise că s-a redefinit: nu mai putea rămâne un copil liniştit, ce se străduia să treacă

neobservat. Era prea mare pentru aşa ceva, era remarcat imediat. La sfârşitul anului făcea parte din echipa de înot şi din cea de haltere, iar antrenorul încerca să-l convingă să

facă parte şi din cea de triatlon. Îi plăcea să fie solid şi puternic. Acest lucru îi dădea o identitate. Fusese un băiat timid, liniştit, cu nasul în cărţi, iar lucrul ăsta se dovedise a fi dureros. Acum era un băiat solid şi tâmp, şi nimeni nu se aştepta să fie în stare de altceva decât să mute singur o canapea dintr-o cameră în alta.

Nimeni înainte de Laura, în orice caz.

Domnul Ibis pregătise prânzul: orez şi legume fierte pentru el şi pentru domnul Jacquel.

— Eu nu mănânc carne, îi explică el lui Shadow. Iar Jacquel face rost de carnea de care are nevoie în timp ce lucrează.

Lângă farfuria lui Shadow se afla o cutie cu bucăţi de pui luate de la KFC şi o sticlă de bere.

Era mai multă carne decât putea mânca, aşa că Shadow o împărţi cu pisica, după ce îndepărtă pielea şi crusta de aluat şi după ce rupse carnea în bucăţi mici.

— În închisoare era un tip numit Jackson, povesti Shadow în timp ce mânca. Lucra la biblioteca închisorii. Mi-a spus că

firma şi-a schimbat numele din Kentucky Fried Chicken62 în KFC pentru că nu mai oferea carne de pui, ci carnea unor chestii modificate genetic, un soi de miriapozi fără cap, alcătuiţi din segmente compuse din picioare, piept şi aripi.

Chestiile alea erau hrănite prin tuburi. Tipul spunea că din cauza asta, guvernul interzisese firmei să mai utilizeze cuvântul „pui”.

Domnul Ibis ridică din sprâncene şi întrebă:

— Crezi că-i adevărat?

— Nu. Dar fostul meu coleg de celulă, Low Key, mi-a spus că denumirea a fost schimbată pentru că termenul „prăjit”

devenise neagreat. Poate că doreau să-i facă pe oameni să

creadă că puii se găteau singuri…

După cină, Jacquel se scuză şi se duse în morgă. Ibis merse în birou, să scrie. Shadow mai rămase un timp în bucătărie, hrănind pisicuţa cea cafenie cu bucăţi de piept de pui şi sorbind din bere. Când berea şi puiul se terminară, spălă farfuriile şi tacâmurile, le puse să se usuce, apoi urcă

în camera sa.

Când ajunse în dormitor, pisicuţa cafenie dormea deja în vârful patului, alcătuind o semilună de blană. În sertarul din mijloc al şifonierului, Shadow găsi mai multe perechi de pijamale dungate, din bumbac. Arătau destul de vechi, dar miroseau a proaspăt, aşa că îmbrăca una care, ca şi costumul cel negru, i se potrivea atât de bine încât ai fi crezut că fusese croită special pentru el.

Pe măsuţa de lângă pat se afla un teanc de exemplare din Reader’s Digest, niciunul ulterior lunii martie a anului 1960.

Jackson, tipul de la bibliotecă – cel care jurase că spune 62 Kentucky Fried Chicken – Pui Prăjit din Kentucky.

adevărul în privinţa Puilor Mutanţi Prăjiţi din Kentucky, cel care-i povestise despre marfarele negre pe care guvernul le foloseşte ca să ducă deţinuţi politici în Lagărele Secrete din California de Nord şi care străbat ţara în miez de noapte – îi povestise că CIA foloseşte Reader’s Digest ca acoperire pentru birourile locale din întreaga lume. Tipul susţinea că orice birou al Reader’s Digest, din orice ţară, era, de fapt, al CIA.

„O glumă”, spuse răposatul domn Wood în mintea lui Shadow. „Cum putem fi siguri că CIA n-a fost implicată în asasinarea lui Kennedy?”

Shadow deschise puţin fereastra – suficient cât să între aer proaspăt sau ca pisica să poată ieşi pe balcon.

Aprinse veioza, se urcă în pat şi citi un pic, încercând să se gândească la altceva, să-şi scoată din minte întâmplările din ultimele zile. Pentru asta alese articolele care păreau cele mai plictisitoare din revistele care păreau cele mai plicticoase. Îşi dădu seama că adormea în timp ce se uita pe „Sunt pancreasul lui Joe”. Avu timp doar să stingă lumina şi să

pună capul pe pernă, înainte ca ochii să i se închidă.

Mai târziu n-a fost în stare să reconstituie secvenţele şi amănuntele visului. Încercarea de a şi le aminti nu avea ca rezultat decât un amestec de imagini întunecoase. În vis apărea o fată. O mai întâlnise undeva, iar acum mergeau împreună pe un pod care se întindea peste un lac mic, din mijlocul unui oraş. Vântul agita suprafaţa lacului, împodobind valurile cu spumă albă, iar acestea i se păreau lui Shadow mâini micuţe ce se întindeau către el.

„Acolo jos”, spuse femeia.

Purta o rochie cu imprimeu în formă de blană de leopard, care se zbătea în bătaia vântului, iar carnea dintre partea de sus a ciorapilor şi rochie era – în visul său de pe pod, în faţa lui Dumnezeu şi a întregii lumi – moale şi albă. Shadow îngenunche, punându-şi capul în poala ei, sorbindu-i mirosul îmbătător de femeie a junglei. Deveni conştient în vis de erecţia sa din realitate, de chestia rigidă, monstruoasă, dureroasă în tăria ei ca şi erecţiile pe care le avea când era băiat, când se prăbuşea în pubertate, fără să ştie despre ce

era vorba, ci doar că îl speriau.

Se trase înapoi şi privi în sus, dar nu văzu faţa femeii.

Gura lui o căuta pe a ei, iar buzele ei erau moi. Mâinile lui cuprinseră sânii femeii şi se plimbară pe netezimea mătăsoasă a pielii ei, găsind şi mângâind blana ce-i ascundea talia, strecurându-se în despicătura ei minunată, care se încălzi, se umezi şi se deschise pentru el ca o floare…

Femeia torcea lângă el, cuprinsă de extaz, cu mâna pe membrul lui, mângâindu-l… Shadow aruncă cearşaful într-o parte şi se rostogoli peste ea, despărţindu-i pulpele cu mâna, în timp ce ea îl conduse între picioarele ei, unde împinse puţin şi…

Se trezi apoi în celula sa din închisoare, împreună cu ea, şi el o săruta cu patimă. Femeia îl strângea în braţe, îşi înfăşurase picioarele în jurul picioarelor lui, ca să-l ţină mai strâns, să nu poată ieşi din ea, cu toate că el nu-şi dorea asta…

Nu sărutase niciodată buze atât de moi. Nu ştia că existau în lume buze atât de moi. Însă limba ei era aspră, o simţea frecându-se de limba lui.

„Cine eşti?” o întrebă el.

Femeia nu-i răspunse, ci se mulţumi să-l răstoarne pe spate, şi dintr-o mişcare îl încălecă şi începu să-l călărească.