— A fost înmormântată joi, spuse el, alegându-şi cuvintele cu grijă. A fost ucisă într-un accident de maşină.
— Iisuse! Îmi pare rău…
— Şi mie.
Urmă o tăcere incomodă.
— Sora mea vitregă şi-a pierdut copilul – nepotul meu – la sfârşitul anului trecut. A fost greu.
— Da. Aşa e. Din ce cauză a murit?
Sam sorbi din cafea şi zise:
— Nu ştim. Nici măcar nu ştim dacă-i mort. A dispărut.
Avea doar treisprezece ani. Era în mijlocul iernii trecute. Sora mea a fost distrusă.
— Nu s-a găsit niciun indiciu?
Îşi dădu seama că vorbea ca un poliţist din serialele de televiziune şi încercă altfel.
— Poliţia a bănuit pe cineva?
Fraza sunase mai rău decât prima.
— L-a bănuit pe cumnatul meu, pe tatăl copilului, băiatul fiind în îngrijirea surorii mele. Iar individul era suficient de tâmpit ca să încerce să-şi fure fiul. Poate că a făcut-o. Dar era vorba de un oraş mic, din pădurile nordice. Un orăşel dulce, drăguţ, frumuşel, în care nimeni nu-şi încuie uşile.
Fata oftă şi clătină din cap. Îşi ţinea cana de cafea cu amândouă mâinile. Apoi se uită la el şi schimbă subiectul:
— De unde ştiţi că torn statui în bronz?
— Am ghicit. Am vrut să spun ceva, orice.
— Sunteţi sigur că nu aveţi sânge indian?
— Din câte ştiu eu, nu. Dar e posibil. Nu ştiu prea multe despre tatăl meu. Presupun că mama mi-ar fi spus, dacă ar fi fost amerindian. Aşa sper.
Sam îşi strâmbă gura din nou. După care mâncă o parte din plăcinta cu cremă de ciocolată, care era cam cât jumătate din capul ei. Apoi împinse farfuria către Shadow.
— Vreţi?
— Sigur, îi răspunse el, zâmbind, şi termină plăcinta.
Chelneriţa îi întinse nota, iar Shadow plăti.
— Mulţumesc, îi spuse Sam.
Se făcuse mai frig. Motorul tuşi de vreo două ori înainte să
pornească. Shadow intră din nou pe şosea, apoi o luă spre sud.
— Ai citit ceva de un tip numit Herodot? întrebă el.
— Doamne! Ce-aţi zis?
— Herodot. Ai citit Istoriile?
— Ştiţi… zise fata, visătoare. Nu pricep. Nu înţeleg cum vorbiţi, nici cuvintele pe care le folosiţi, nimic. La un moment dat sunteţi un individ înalt şi prost, iar în clipa următoare ghiciţi ce gândesc, iar după aceea îmi vorbiţi despre Herodot.
Nu, nu l-am citit pe Herodot. Am auzit despre el. Poate în
vreo emisiune la radio. Nu-i cel căruia i se spune „părintele minciunilor”?
— Credeam că ăsta-i diavolul.
— Mda, şi el. Dar în emisiunea aceea se zicea că Herodot a spus că există furnici uriaşe şi grifoni, care păzesc minele de aur, şi alte chestii de felul ăsta.
— Nu cred. A scris ce i s-a povestit. A scris istorii. Şi majoritatea sunt foarte bune. Dă o mulţime de amănunte ciudate – de exemplu, că în Egipt, atunci când murea o fată
sau o femeie deosebit de frumoasă, nu era dusă la îmbălsămat decât după trei zile. Îi lăsau mai întâi trupul să
se degradeze din cauza căldurii.
— De ce? Stai! Cred că ştiu de ce. Oh, ce dezgustător!
— Apoi descrie o mulţime de bătălii şi tot felul de lucruri obişnuite. Şi vorbeşte despre zei. Un tip s-a dus în goană să
anunţe rezultatul unei bătălii şi a alergat, a tot alergat, până
