Era douăzeci şi trei decembrie, iar Jacquel şi Ibis făceau pe gazdele pentru priveghiul Lilei Goodehild. Femei zorite umpluseră bucătăria cu oale, cratiţe şi tigăi, iar decedata fusese aşezată în coşciug în camera din faţă a firmei de pompe funebre, înconjurată de flori de seră. La celălalt capăt al încăperii se afla o masă încărcată cu salate de varză, mazăre, fasole, turte de mălai, pui şi coaste de porc, iar casa se umpluse de oameni care plângeau, râdeau, strângeau mâna preotului, totul fiind organizat şi supravegheat de domnii Jacquel şi Ibis, îmbrăcaţi în costume negre.

Înmormântarea urma să aibă loc a doua zi de dimineaţă.

Când telefonul din hol începu să sune (era din bachelită, era negru şi – fără nicio glumă! — avea un disc în faţă, pentru formarea numărului), răspunse domnul Ibis. Apoi îl trase pe Shadow deoparte.

— Era poliţia. Poţi să te duci să iei un cadavru?

— Bineînţeles.

— Fii discret. Ţine, zise el.

Scrise adresa pe o bucată de hârtie, pe care i-o dădu lui Shadow, iar acesta citi adresa, scrisă cu litere frumoase, ca de tipar, apoi împături hârtia şi o vârî în buzunar.

— O să găseşti acolo o maşină a poliţiei, adăugă Ibis.

Shadow se duse în spate şi scoase dricul. Atât domnul Jacquel cât şi domnul Ibis îşi făcuseră datoria, fiecare în parte, de a-i explica faptul că dricul trebuie folosit doar pentru înmormântări şi că aveau un camion pentru transportul cadavrelor, însă camionul era la reparat de trei

săptămâni, aşa că trebuia să fie foarte atent cu dricul.

Shadow conduse cu grijă pe străzi. Plugurile de zăpadă

curăţaseră drumurile, dar el mergea liniştit, cu viteză redusă.

I se părea normal să meargă încet cu dricul, deşi nu-şi amintea să fi văzut vreun dric pe stradă. Moartea dispăruse de pe străzile Americii, îşi zicea Shadow. Acum moartea avea loc în spitale sau în ambulanţe. „Nu trebuie să-i speriem pe cei vii”, îşi mai spuse el. Domnul Ibis îi explicase că morţii erau mutaţi acum în unele spitale la nivelul de jos al tărgilor, acoperite şi aparent goale, decedaţii călătorind pe drumuri proprii, într-un fel ascuns.

O maşină albastră de poliţie era parcată pe o stradă

laterală, iar Shadow trase dricul în spatele ei. În maşină se aflau doi poliţişti, care beau cafea din capacele termosurilor.

Lăsaseră motorul pornit, ca să aibă căldură. Shadow bătu în geamul lateral.

— Mda?

— Sunt de la pompele funebre, le explică Shadow.

— Aşteptăm medicul legist, îi zise unul dintre poliţişti.

Shadow se întrebă dacă era acelaşi individ care-i vorbise sub pod. Poliţistul – un negru – ieşi din maşină, lăsându-şi înăuntru colegul care stătea în faţa volanului, şi-l conduse pe Shadow până la un container mare de gunoi. Mad Sweeney zăcea în zăpadă, lângă container. Avea în poală o sticlă verde, goală, iar pe figură, pe şapca de baseball şi pe umeri i se aşternuse un strat subţire de zăpadă şi de gheaţă. Nu mai clipea.

— Un beţiv mort, spuse poliţistul.

— Aşa se pare.

— Nu atinge nimic, insistă poliţistul. Medicul legist trebuie să sosească din clipă în clipă. După părerea mea, tipul a băut până a leşinat şi a îngheţat.

— Da, îl aprobă Shadow. Cu siguranţă, aşa pare că s-a întâmplat.

Se aplecă şi se uită la sticla din poala lui Mad Sweeney.

Whisky Jameson Irish: iată unde se dusese bancnota de douăzeci de dolari. Lângă ei opri un Nissan mic, verde, din care coborî un bărbat grăbit, de vârstă medie, cu păr nisipiu

şi mustaţă de aceeaşi culoare. Tipul veni spre ei şi atinse gâtul celui mort. „Slujba lui e să dea un şut cadavrului. Dacă

acesta nu-i dă şi el la rândul lui un şut…”, îşi aminti Shadow.

— E mort, zise legistul. Are vreun act?

— E John Doe64, replică poliţistul.

Medicul legist se uită la Shadow şi-l întrebă:

— Lucrezi pentru Jacquel şi Ibis?

— Da, îi răspunse Shadow.

— Spune-i lui Jacquel să ia amprentele dentare şi ale degetelor şi să-i facă fotografii, ca să identificăm individul.

Nu-i nevoie de autopsie. E suficient să ia sânge pentru proba toxicologică. Ai priceput? Vrei să-ţi scriu pe un bilet?

— Nu-i cazul. Pot să ţin minte, îi răspunse Shadow. Tipul se strâmbă, apoi scoase o carte de vizită, mâzgăli ceva pe ea şi i-o dădu lui Shadow, zicându-i:

— Să i-o dai lui Jacquel.

După aceea ură „Crăciun fericit” tuturor şi-şi văzu de drum. Poliţiştii puseră sticla goală deoparte.

Shadow semnă actele pentru John Doe şi aşeză cadavrul pe targă. Trupul înţepenise deja, rămăsese în poziţie şezând, iar Shadow nu reuşi să-l întindă. Verifică targa şi descoperi că putea să-i ridice un capăt. Îl aşeză pe John Doe pe targă

şi-l duse în partea din spate a dricului. Spera să-l poată

transporta în condiţii bune. Apoi trase perdelele din spatele dricului şi conduse maşina spre clădirea pompelor funebre.

Oprise dricul la un semafor, când auzi o voce croncănitoare:

— Îmi doresc un priveghi frumos, cu ce-i mai bun din toate, cu femei frumoase înlăcrimate, care să-şi sfâşie hainele de durere şi cu bărbaţi curajoşi care să se vaite şi care să

spună poveşti despre cum am fost în zilele mele bune.

— Mad Sweeney, eşti mort, îi zise Shadow. Când eşti mort, te mulţumeşti cu ce ţi se dă.

— Aşa e, oftă mortul, care stătea în fund, în spatele 64 John Doe – denumire generică pentru persoane necunoscute.

dricului.

Văicăreala de drogat dispăruse din glasul său, fiind înlocuită de o lipsă de expresivitate plină de resemnare, de parcă vorbele erau transmise de la mare distanţă, cuvinte moarte emise pe o frecvenţă moartă.

Lumina semaforului se făcu verde, iar Shadow apăsă încet pe acceleraţie.

— Oricum, organizaţi-mi un priveghi, zise Mad Sweeney.