Nu, nu să-l călărească: să se strecoare spre el printr-o serie de văluriri mătăsoase, fiecare dintre ele fiind mai puternică

decât cea dinaintea ei, prin izbituri, lovituri şi ritmuri care se zdrobeau de mintea şi de trupul lui aşa cum valurile provocate de vânt pe lac se spărgeau de ţărm. Unghiile ei, ascuţite ca nişte ace, îi străpungeau pieptul, i-l sfâşiau, dar el nu simţea durere, doar plăcere, totul fusese transmutat, printr-un fel de alchimie, în momente de plăcere deplină.

Shadow se străduia să se regăsească, se străduia să

vorbească, cu mintea plină de dune de nisip şi de vântul deşertului.

„Cine eşti?” întrebă el din nou, gâfâind.

Ea îl privi cu ochi de culoarea chihlimbarului întunecat, apoi îşi puse gura peste a lui şi-l sărută la rândul ei cu patimă, îl sărută atât de complet şi de profund, încât acolo,

pe podul de peste lac, în celula din închisoare, în patul din clădirea pompelor funebre din Cairo, Shadow fu gata să

termine. Se simţea ca un zmeu purtat de un uragan, dorind să nu ajungă la extaz, să nu explodeze, să nu termine niciodată. Se stăpâni. Trebuia s-o avertizeze.

„Soţia mea, Laura… O să te omoare.”

„Pe mine n-o să mă omoare”, îi răspunse ea.

Un fragment aiuritor îi apăru din senin în minte: în Evul Mediu se spunea că o femeie care stă deasupra va da naştere unui episcop. Şi poziţia aceea se numea „a încerca un episcop”…

Dorea să-i cunoască numele, dar nu îndrăznea s-o întrebe şi a treia oară, iar ea îşi apăsă pieptul pe pieptul lui şi el îi simţi sfârcurile; ea îl apăsa, ceva îl apăsa acolo jos în interiorul ei, iar de data asta nu mai călărea, nu mai plutea, ci senzaţia îl înhăţă, îl roti şi-l rostogoli, iar el se arcui şi se împinse în ea cât de profund îşi putea imagina, de parcă ar fi fost, într-un fel, părţi ale aceleaşi fiinţe, gustând, bând, rezistând, dorind…

„Dă-i drumul”, zise ea, într-un mormăit felin. „Dă-mi-o.

Dă-i drumul.” Iar el termină, cuprins de spasme şi dezagregându-se, cu mintea lichefiată, apoi sublimându-se lent dintr-o stare în următoarea. Reuşi cumva în momentul acela de sfârşit să respire şi simţi un curent de aer curat ce pătrundea în străfundul plămânilor săi. Îşi dădu seama că-şi ţinuse răsuflarea foarte mult timp. Cel puţin trei ani. Poate chiar mai mult.

„Acum odihneşte-te”, zise ea, şi-i sărută pleoapele cu buzele ei moi. „Nu te mai sinchisi.”

Somnul pe care-l dormi după aceea fu profund, fără vise şi liniştitor, iar Shadow se cufundă în el.

Lumina era ciudată. Se uită la ceas şi văzu că era ora şase şi patruzeci şi cinci de minute dimineaţa. Afară era încă

întuneric, cu toate că încăperea se umpluse de o luminozitate de un albastru-deschis. Shadow se dădu jos din pat. Ştia că

purtase pijama atunci când se culcase, dar acum era gol şi simţea pe piele aerul rece. Se duse la fereastră şi o închise.

În timpul nopţii ninsese, şi se aşternuse un strat de zăpadă de vreo cincisprezece centimetri, poate chiar mai mult. Colţul de oraş pe care-l putea vedea Shadow prin fereastră, murdar şi dărăpănat, se transformase în ceva curat, care arăta altfel: casele nu mai erau părăsite şi uitate, ci îngheţate într-un fel de eleganţă. Străzile dispăruseră

complet sub câmpul alb de zăpadă.

Într-un colţ al minţii i se ivi o idee. Ceva despre lucruri efemere. Ideea licări şi apoi dispăru.

Shadow putea să vadă perfect, de parcă ar fi fost în plină

zi.

Văzu ceva ciudat în oglindă. Se apropie şi rămase cu gura căscată. Toate vânătăile îi dispăruseră. Îşi pipăi coastele, apăsând puternic cu degetele, încercând să descopere durerea aceea profundă care-i spunea că se întâlnise cu domnul Stone şi cu domnul Wood, căutând urmele înverzite ale vânătăilor făcute cadou de Mad Sweeney. Nu găsi nimic.

Faţa îi era curată, fără semne. Dar pe laturile pieptului şi pe spate (se răsuci ca să se privească) erau nişte zgârieturi, ca nişte urme de gheare.

Deci nu visase. Nu chiar totul.

Shadow trase un sertar şi se îmbrăcă. Găsi o pereche veche de blugi Levi's, un tricou, un pulover albastru, gros, şi o haină neagră de cioclu, pe care o descoperi atârnată în şifonierul din fundul camerei. Se întrebă din nou cui aparţinuseră acele haine.

Purta pantofii lui cei vechi.

Întreaga casă încă dormea. Shadow merse prin clădire, străduindu-se să nu facă scândurile podelei să scârţâie, şi ieşi afară (pe uşa din faţă, nu prin morgă, nu în această

dimineaţă, când nu avea treabă). Merse apoi prin zăpada proaspătă, care scârţâia sub paşii săi, şi începu să lase urme adânci pe trotuar. Lumina era mai puternică decât i se păruse din casă, iar zăpada reflecta lumina din cer.

După cincisprezece minute de mers, Shadow ajunse la un pod, care avea într-o parte un panou ce te anunţa că

părăseşti istoricul Cairo. Sub pod stătea un bărbat înalt şi deşirat, care trăgea dintr-o ţigară şi tremura fără încetare.

Shadow avu impresia că-l recunoaşte, însă lumina reflectată

de zăpadă îl stânjenea, aşa încât se apropie de el pentru a fi sigur. Bărbatul purta o jachetă peticită de blugi şi o şapcă de baseball.

Ajunse apoi suficient de aproape pentru ca, în ciuda întunericului iernii, să vadă vânătaia purpurie din jurul ochiului bărbatului şi zise:

— Bună dimineaţa, Mad Sweeney.

Locul era foarte liniştit. Nici măcar maşinile nu deranjau tăcerea zăpezii.

— Salut, omule, răspunse Mad Sweeney, care nu-şi ridică

privirea, continuând să tragă din ţigara răsucită de mână.

Shadow se întrebă dacă bărbatul fuma marijuana. Nu, mirosul era cel de tutun.

— Dacă vei continua să stai pe sub poduri, Mad Sweeney, lumea o să creadă că eşti un trol, zise Shadow.

De data asta, Mad Sweeney ridică privirea. Shadow îi văzu albul ochilor în jurul irisurilor. Individul părea speriat.

— Te căutam, îi zise el. Trebuie să mă ajuţi, omule. Am încurcat-o urât de tot.

Trase din ţigară, apoi o îndepărtă. Hârtia ţigării se lipi de buza inferioară şi ţigara se făcu bucăţi, răspândindu-şi conţinutul în barba roşcată şi pe tricoul murdar. Mad Sweeney se şterse în grabă cu mâinile lui murdare, de parcă

ar fi avut de-a face cu o insectă periculoasă.

— Mad Sweeney, nu dispun de prea multe resurse. De ce nu-mi spui ce-ţi trebuie? Vrei să-ţi ofer o cafea?

Mad Sweeney clătină din cap. Scoase din buzunarul jachetei de blugi o pungă de tutun şi hârtie şi începu să-şi răsucească altă ţigară. Barba i se zburlise, iar gura i se mişca în timpul ăsta, dar nu rosti niciun cuvânt cu glas tare. Linse partea adezivă a hârtiei pentru ţigări şi răsuci ţigara între degete. Rezultatul semăna cu o ţigară numai de departe. Apoi zise:

— Nu-s trol. Ticăloşii ăia sunt răi.

— Sweeney, ştiu că nu eşti trol, zise Shadow cu blândeţe.