— Rahat! zise el, iar Shadow simţi miros de tutun, de bere şi de whisky. Spui adevărul, nenorocitule! L-ai dat cuiva, nesilit şi de bunăvoie. Lua-te-ar dracu’, l-ai dat în cel mai afurisit fel!

— Îmi pare rău, zise Shadow, amintindu-şi zgomotul slab pe care-l făcuse banul când aterizase în coşciugul Laurei.

— Indiferent dacă-ţi pare rău sau nu, am încurcat-o şi-s sortit pieirii.

Lacrimile începură să îi curgă din nou, împreună cu secreţiile nazale. Cuvintele i se dizolvară apoi în silabe, care nu se mai puteau uni la loc.

— Ba-ba-ba-ba-ba, ma-ma-ma-ma-ma, zise Sweeney, ştergându-şi nasul şi ochii cu mâneca, mânjindu-şi barba, mustaţa şi chipul în toate felurile.

Shadow îl prinse de braţ, într-o încercare stângace de a-şi

manifesta solidaritatea.

— Mai bine n-aş fi fost conceput! exclamă în cele din urmă

Mad Sweeney. Individul căruia i-ai dat banul… Ţi l-ar da înapoi?

— E o femeie. Şi nu ştiu unde este. Şi nu cred că mi l-ar da.

Sweeney oftă, îmbufnat.

— Pe când eram tânăr am întâlnit o femeie sub stele, care m-a lăsat să mă joc cu ţâţele ei şi mi-a ghicit viitorul. Mi-a zis că voi fi dus şi abandonat la vest de locul în care apune soarele şi că podoaba unei moarte îmi va hotărî soarta. Am râs, am băut mai mult vin de orz şi m-am jucat în continuare cu ţâţele ei, apoi am sărutat-o pe buzele ei frumoase. Alea au fost zile bune – primii călugări cenuşii nu veniseră încă în ţara noastră, nici nu călătoriseră pe marea cea verde către vest. Iar acum…

Se opri în mijlocul propoziţiei. Întoarse capul şi-l privi pe Shadow.

— N-ar fi trebuit să ai încredere în el, îi reproşă el.

— În cine?

— În Wednesday. N-ar fi trebuit să ai încredere în el.

— Nu trebuie să am încredere în el. Doar lucrez pentru el.

— Îţi aminteşti cum s-o faci?

— Ce să fac?

Shadow avea impresia că discută simultan cu vreo şase persoane. Individul care se pretindea spiriduş sărea de la o persoană la alta, de la un subiect la altul, de parcă

mănunchiurile de celule ale creierului care-i mai rămăseseră

luau foc, ardeau şi dispăreau de-a binelea.

— Monedele, omule. Monedele. Ţi-am arătat, nu tii minte?

Ridică două degete în dreptul feţei, se uită la ele, apoi scoase un ban de aur din gură. Îi aruncă moneda lui Shadow, care întinse mâna s-o prindă, dar la el nu ajunse nicio monedă.

— Eram beat. Nu-mi amintesc nimic.

Sweeney se împleticea pe drum. Se luminase, iar lumea era albă şi cenuşie. Shadow se ţinea după el. Sweeney mergea cu paşi mari, de parcă ar fi căzut de fiecare dată, însă

picioarele îl opreau, îl propteau şi-l pregăteau de altă

căzătură. Când ajunseră la pod, se prinse de cărămizi cu o mână, se întoarse şi zise:

— Ai câţiva dolari? Nu-mi trebuie prea mulţi. Doar să-mi cumpăr un bilet şi să plec din locul ăsta. Douăzeci de dolari ar fi grozav. N-ai o hârtie amărâtă de douăzeci?

— Unde poţi ajunge cu autobuzul cu doar douăzeci de dolari? îl întrebă Shadow.

— Pot să plec de aici, răspunse Sweeney. Să plec de aici înainte să lovească furtuna. Să mă îndepărtez de o lume în care derivatele din opiu devin religia maselor. Să mă

îndepărtez de…

Se opri, îşi şterse nasul cu dosul palmei, apoi îşi şterse mâna de mânecă.

Shadow căută în buzunarul pantalonilor, scoase o bancnotă de douăzeci şi i-o dădu lui Sweeney.

— Poftim.

Sweeney o luă şi o îndesă în buzunarul de la piept al jachetei pătate de ulei, sub emblema pe care se vedeau doi vulturi pe o ramură uscată şi sub care scria LA NAIBA CU

RĂBDAREA! O SĂ OMOR PE CINEVA! apoi dădu din cap şi spuse:

— Cu asta o să ajung acolo unde trebuie să ajung.

Se sprijini de cărămizi, căută în buzunar până găsi chiştocul neterminat al ţigării la care renunţase mai devreme.

Îl aprinse cu grijă, încercând să nu-şi ardă degetele sau barba.

— Să-ţi spun ceva, zise el, de parcă n-ar fi spus nimic în ziua aceea. Mergi pe terenul spânzurătorii şi ai o funie în jurul gâtului şi câte un corb pe fiecare umăr, care aşteaptă

să-ţi ciugulească ochii, iar copacul pentru spânzurătoare are rădăcini adânci, care se întind din rai până în iad, iar lumea noastră e doar ramura de care-i prinsă funia.

Se opri, apoi zise:

— O să stau o clipă aici.

După aceea se ghemui pe jos, cu spatele sprijinit de zidul înnegrit.

— Mult noroc, îi ură Shadow.

— Am încurcat-o, spuse Mad Sweeney. Oricum, mulţumesc.

Shadow se întoarse în oraş. Era ora opt dimineaţa şi Cairo se trezea. Shadow privi în urmă, către pod, şi văzu figura palidă a lui Sweeney, mânjită de lacrimi şi de murdărie, care se uita la el cum pleacă.

A fost ultima oară când Shadow i-a văzut pe Mad Sweeney în viaţă.

Zilele scurte de iarnă dinaintea Crăciunului erau ca nişte momente de lumină între întunecimile iernii, iar în casa morţilor zilele trecură iute.