l-a văzut pe Pan înconjurat de-o lumină. Iar Pan i-a zis:
„Spune-le să-mi construiască un templu aici”. Omul a spus că a înţeles şi a fugit mai departe. A anunţat cum s-a terminat lupta şi după aceea a zis: „Oh, apropo, Pan vrea să-i construiţi un templu”. Ştii, e o chestie prozaică.
— Deci există poveşti cu zei în cartea lui. Ce vreţi să-mi spuneţi? Că individul acela avusese halucinaţii?
— Nu, răspunse Shadow. Nu asta am vrut să spun.
Fata îşi muşcă un colţ de unghie şi zise:
— Am citit o carte despre creier. O avea colega mea de cameră şi tot vorbea despre ea. Se pare că în urmă cu vreo cinci mii de ani lobii creierului s-au unit, iar înainte de asta oamenii credeau că aud vocea unui zeu care îi sfătuia ce să
facă, atunci când lobul drept al creierului spunea ceva. Era doar o chestie a creierului.
— Îmi place mai mult teoria mea, spuse Shadow.
— Şi care-i teoria dumneavoastră?
— Că pe atunci oamenii se întâlneau din când în când cu zeii.
— Oh!
Se aşternu tăcerea, se auzea doar zăngănitul maşinii, bubuitul motorului şi hurducăitul amortizorului – care nu
suna a bine.
— Credeţi că mai sunt acolo?
— Unde?
— În Grecia, în Egipt, în insule. În locurile alea. Credeţi că
dacă o să mergeţi pe unde au mers oamenii aceia o să vedeţi zei?
— S-ar putea. Dar nu cred că oamenii îşi dau seama ce văd.
— Pun pariu că-i ca şi cu extratereştrii. În zilele astea, oamenii văd extratereştri. Pe vremuri, vedeau zei. Poate că şi extratereştrii provin tot din partea dreaptă a creierului.
— Nu cred că zeii luau probe din rect, zise Shadow. Nici nu mutilau ei înşişi vite. Aveau oameni care să muncească
pentru ei.
Sam chicoti. Tăcură câteva minute, apoi fata spuse:
— Mi-am amintit de povestea mea favorită cu zei, pe care am auzit-o la cursul de religie comparată. Vreţi s-o auziţi?
— Bineînţeles că vreau, îi răspunse Shadow.
— Bine. Este despre Odin. Zeul nordic. Aţi auzit de el? A fost odată un rege viking pe o corabie vikingă – evident, asta se întâmpla pe vremea vikingilor – şi nu bătea vântul deloc, aşa că regele a spus că o să sacrifice un om lui Odin, dacă
zeul le trimitea vânt, ca să ajungă la ţărm. Bine. A început să
bată vântul şi vikingii au ajuns la ţărm. Acolo au tras la sorţi, să vadă pe cine aveau să sacrifice – şi a ieşit chiar regele.
Acestuia nu i-a convenit deloc, dar oamenii lui şi-au închipuit că-l pot spânzura doar simbolic, fără să-i facă
vreun rău. Au luat intestinele unui viţel şi le-au înfăşurat în jurul gâtului regelui, apoi au legat celălalt capăt al maţelor de o crenguţă subţire, au luat o trestie în loc de-o lance şi l-au înţepat cu ea, spunând „Gata, ai fost spânzurat, ai fost sacrificat lui Odin”.
Drumul făcu o curbă. Alt oraş (300 locuitori), locul natal ai câştigătorului campionatului statal de patinaj viteză, categoria sub 12 ani. De fiecare parte a drumului se afla sediul unor firme de pompe funebre, iar Shadow se întrebă
de câte asemenea firme era nevoie într-un oraş cu trei sute de locuitori…
— Bine. De îndată ce a fost rostit numele lui Odin, trestia se transformă în lance şi se înfipse în coastele regelui, intestinele de viţel deveniră o funie groasă, iar rămurica se transformă în trunchiul unui copac, iar copacul începu să
crească, ridicându-se deasupra solului, iar regele rămase spânzurat, cu o rană în coaste şi negru la faţă. Sfârşit.
Oamenii albi au nişte zei foarte afurisiţi, domnule Shadow.
— Da, zise Shadow. Nu eşti albă?
— Sunt cherokee, îi răspunse ea.
— Cu sângele curat?
— Nu. Numai vreo doi litri. Mama era albă. Tata era un indian adevărat, din rezervaţie. A plecat de acolo, după aceea s-a căsătorit cu mama, m-am născut eu, după care s-au despărţit şi el s-a întors în Oklahoma.
— S-a întors în rezervaţie?
— Nu. A împrumutat bani şi a deschis un local numit Taco Bill’s, ca o aluzie la Taco Bell53. O duce bine. Nu mă place.
