Rezervaţi-mi un loc la masă şi faceţi-mi un priveghi de beţivi în noaptea asta. Tu m-ai omorât, Shadow. Îmi eşti dator măcar cu atât.

— Nu te-am omorât eu, răspunse Shadow.

Şi-şi aminti: „Doar să-mi cumpăr un bilet şi să plec din locul ăsta. Douăzeci de dolari ar fi grozav”.

— Băutura şi frigul te-au omorât, nu eu.

Nu-i răspunse nimeni, iar tăcerea din maşină dură tot restul drumului. După ce parcă dricul în spatele casei, Shadow trase targa din maşină şi o duse la morgă. Îl cără pe Mad Sweeney până la una dintre mesele de îmbălsămare, de parcă ar fi cărat o jumătate de vită.

Îl acoperi pe John Doe cu un cearşaf şi-l lăsă acolo, cu documentele lângă el. În timp ce urca pe scara din spate auzi o voce, liniştită şi amortizată, ca sunetul unui radio care merge într-o cameră îndepărtată:

— Cum ar putea să mă omoare băutura sau frigul pe mine, un spiriduş pursânge? Nu, m-a omorât faptul că tu ai pierdut micul meu soare de aur, asta m-a omorât, Shadow, lucru la fel de sigur precum faptul că apa este udă, că zilele sunt lungi şi că prietenii te dezamăgesc întotdeauna.

Shadow ar fi avut chef să-i explice lui Mad Sweeney că

asta era un soi de filosofie a amărăciunii, dar presupuse că

atunci când eşti mort eşti plin de amărăciune.

Urcă pe scări în sala principală, unde mai multe femei între două vârste acopereau cu folii transparente sau cu capace caserole şi castroane din plastic în care se aflau cartofi prăjiţi reci, macaroane şi brânză.

Domnul Goodehild, soţul decedatei, îl ţinea pe domnul Ibis într-un colţ şi-i spunea că niciunul dintre copii n-o să vină

să-şi arate respectul faţă de mama lor, ştia el. Mărul nu cade departe de copac, spunea tuturor celor care-l ascultau. Mărul nu cade departe de copac.

În seara aceea, Shadow puse o farfurie în plus la masă.

Aşeză câte un pahar pentru fiecare şi o sticlă de Jameson Gold în mijlocul mesei. Era cel mai scump whisky irlandez care se vindea în magazinul de băuturi. După ce mâncară (o tavă mare cu de toate, lăsată de femei), Shadow turnă câte o porţie generoasă în fiecare pahar – al lui, al lui Ibis, al lui Jacquel şi al lui Mad Sweeney.

— Chiar dacă stă pe o targă din pivniţă şi aşteaptă să fie dus la groapa săracilor, zise Shadow în timp ce turna, în seara asta vom toasta pentru el şi-i vom oferi veghea pe care şi-a dorit-o.

Apoi ridică paharul către locul gol de la masă:

— Cât a trăit, l-am întâlnit pe Mad Sweeney doar de două

ori. Prima oară am crezut că-i un ticălos de prima clasă, care-l avea pe dracu’ în el. A doua oară am crezut că-i un ratat desăvârşit şi i-am dat bani ca să se sinucidă. Mi-a arătat un truc cu monede pe care nu mi-l amintesc, mi-a făcut nişte vânătăi şi a pretins că-i spiriduş. Odihneşte-te în pace, Mad Sweeney.

După aceea sorbi whisky-ul, lăsând gustul de afumat să i se evapore în gură. Ceilalţi doi băură şi ei, închinând împreună cu el către scaunul gol.

Domnul Ibis căută în buzunarul interior şi scoase un carnet. Îl răsfoi până găsi pagina potrivită şi citi o versiune în rezumat a vieţii lui Mad Sweeney.

Conform spuselor domnului Ibis, Mad Sweeney îşi începuse viaţa cu mai mult de trei mii de ani în urmă; ca paznic al stâncii sacre dintr-o poiană irlandeză micuţă.

Domnul Ibis le povesti despre iubirile lui Mad Sweeney, despre vrajbele sale, despre nebunia care-i dădea putere („o versiune ulterioară a basmului se mai povesteşte încă, cu toate că natura sacră a multora dintre versuri a fost uitată”), despre venerarea şi adorarea din propria-i ţară, care s-a transformat treptat în respect reţinut şi, în cele din urmă, în amuzament. Le spuse povestea fetei din Bantry care a venit

în Lumea Nouă şi care a adus cu ea credinţa în Mad Sweeney, spiriduşul, pentru că-l văzuse într-o noapte, lângă

baltă, iar el îi zâmbise şi-i spusese pe nume. Ea ajunsese o imigrantă, venise în cala unei corăbii pline cu oameni care văzuseră cum cartofii li se transformau într-o mâzgă neagră, care văzuseră cum prietenii şi rudele mureau de foame, care visau o ţară a stomacurilor pline. Fata din golful Bantry visa să găsească un oraş în care o fată să poată câştiga suficient pentru a-şi aduce şi familia în Lumea Nouă. Mulţi dintre irlandezii care veneau în America se considerau catolici, chiar dacă nu cunoşteau nimic din catehism, chiar dacă

ştiau din religie doar poveştile despre Bean Sidhe, despre banshee, care vine să plângă lângă zidul casei în care urmează să între moartea, şi despre Saint Bride, care fusese cândva aceeaşi femeie, sub numele de Bridget sau Brigid, şi basmele despre Finn, despre Oisin, despre Conan cel Chel –

chiar şi despre spiriduşi, oamenii cei mici (şi asta era cea mai grozavă glumă a irlandezilor, pentru că spiriduşii din zilele acelea erau cei mai înalţi dintre locuitorii mlaştinilor)…

Domnul Ibis le povesti toate astea şi încă multe altele în noaptea aceea, în bucătărie. Umbra sa de pe perete era ghemuită, ca a unei păsări, iar în timp ce whisky-ul curgea în valuri, Shadow îşi imagină că vede capul unei imense păsări de apă, cu cioc lung şi curbat… şi pe la mijlocul celui de-al doilea pahar, Mad Sweeney începu să strecoare atât amănunte cât şi obscenităţi în povestea lui Ibis („… uite ce fel de fată era, cu sâni de culoarea smântânii şi plini de pistrui, cu vârfuri ca rozul roşcat al răsăritului dintr-o zi în care plouă cu găleata înainte de zori dar care este splendidă la cină…”), iar apoi Sweeney încercă să explice cu ambele mâini istoria zeilor din Irlanda, care veniseră în valuri succesive, din Galia, din Spania şi din fiecare loc afurisit, şi transformaseră zeii anteriori în troli, în zâne şi în alte făpturi afurisite, până când sosise însăşi Sfânta Mamă Biserica şi fiecare zeu din Irlanda se transformase în zână sau sfânt sau rege mort…

Domnul Ibis îşi lustrui ochelarii cu ramă aurie şi explică

agitându-şi un deget – vorbind mai clar şi mai precis ca de

obicei, ceea ce-l făcu pe Shadow să-şi dea seama că este beat (cuvintele şi sudoarea care i se adunase pe frunte în încăperea aceea rece erau singurele indicii ale beţiei sale) – că

el era un artist şi că poveştile sale nu trebuiau luate în considerare ad literam, ci drept creaţii imaginare, mai adevărate încă decât adevărul, iar Mad Sweeney zise „O să-ţi arăt eu creaţie imaginară, pumnul meu o să-ţi creeze imaginar figura”, iar domnul Jacquel îşi arătă dinţii şi mârâi la Sweeney, un mârâit de câine uriaş care nu umblă după

bătaie, dar care poate întotdeauna încheia lupta sfâşiindu-ţi gâtul, iar Sweeney înţelese mesajul, se aşeză la loc şi-şi umplu din nou paharul.

— Ţi-ai amintit cum am făcut trucul cu moneda? îl întrebă

el pe Shadow, rânjind.

— Nu.

— Poţi să ghiceşti, îi propuse Mad Sweeney, cu buzele purpurii şi cu ochii săi albaştri înceţoşaţi. Eu o să-ţi spun dacă-i rece sau fierbinte.

— E vorba de palmare? întrebă Shadow.

— Nu-i.

— E vorba de un dispozitiv? Ceva din mânecă sau din altă

parte, care aruncă monede, iar tu le prinzi?

— Nu-i nici asta. Mai vrea cineva whisky?

— Am citit într-o carte despre modul în care poţi să-ţi acoperi palma cu latex, făcând o pungă de culoarea pielii, ca să ascunzi în ea monede.

— Trist priveghi pentru Marele Sweeney, care a zburat ca o pasăre peste toată Irlanda şi a mâncat creson în nebunia sa!

Acum e mort şi nu-l jelesc decât o pasăre, un câine şi un idiot!

— Nu mai am nicio idee, zise Shadow. Probabil că le luai de nicăieri.

Ar fi dorit să fie sarcastic, însă văzu expresia de pe figura lui Sweeney şi exclamă:

— Asta făceai! Le luai de nicăieri!

— Nu chiar de nicăieri, zise Mad Sweeney. Dar cam asta-i ideea. Le luam din vistierie.

— Vistierie… mormăi Shadow, începând să-şi amintească.