bricheta deoparte.
— Ţie-ţi vorbesc, insistă ea. Ce zici?
— Asta-i nebunie curată, mormăi Shadow.
— Şi viaţa ta e mai grozavă în rest?
— Oricum, faptul că Lucille Ball îmi vorbeşte din televizor e mult mai ciudat decât tot ce mi s-a întâmplat până acum.
— Nu discuţi cu Lucille Ball, ci cu Lucy Ricardo. Şi află că
nici măcar nu-s ea. E doar mai uşor să arăt aşa, ţinând seama de context. Asta-i tot, zise femeia şi se mişcă, stânjenită, pe pat.
— Cine eşti? întrebă Shadow.
— În sfârşit, o întrebare bună. Eu sunt cutia pentru idioţi.
Eu sunt televizorul. Sunt ochiul care vede totul şi lumea razelor catodice. Eu sunt tubul pentru tâmpiţi. Eu sunt micul altar în faţa căruia se strânge familia, ca să mă
venereze.
— Eşti televiziunea? Sau cineva de la televiziune?
— Televizorul este altarul. Eu sunt cel la care oamenii aduc sacrificii.
— Şi ce sacrifică? întrebă Shadow.
— În principal, timpul lor, îi spuse Lucy. Uneori, se sacrifică unul pe altul.
Femeia ridică două degete şi suflă fumul imaginar de pistol de la vârfuri. Apoi îi făcu cu ochiul – vechiul gest din I Love Lucy.
— Eşti un zeu? întrebă Shadow.
Lucy se strâmbă şi trase un fum din ţigară.
— Cam aşa ceva.
— Sam îţi transmite salutări.
— Ce? Cine-i Sam? Despre ce vorbeşti?
Shadow se uită la ceas. Trecuseră douăzeci şi cinci de minute de la miezul nopţii.
— N-are importanţă. Deci, Lucy din televizor, despre ce trebuie să discutăm? Cam mulţi au vrut să discute cu mine în ultimul timp. Şi de obicei au sfârşit prin a mă lua la bătaie.
Camera luă un prim-plan. Lucy părea concentrată, cu buzele strânse.
— Nu-mi place chestia asta. Shadow, nu-mi place că ai fost bătut. Dragule, eu n-o să fac niciodată un asemenea lucru. Nu, eu voiam să-ţi ofer o slujbă.
— Şi ce trebuie să fac?
— Să lucrezi pentru mine. Am auzit de necazurile pe care le-ai avut cu agenţii secreţi şi am fost impresionată de modul în care ai rezolvat problema. Într-un mod eficient, fără
prostii, la obiect. Cine ar fi crezut că eşti în stare de aşa ceva? Tipii sunt tare supăraţi.
— Adevărat?
— Drăguţule, te-au subestimat. Eu n-o să fac o asemenea greşeală. Vreau să fii în tabăra mea, zise Lucy, apoi se ridică
şi veni către cameră. Shadow, hai să privim lucrurile din următorul punct de vedere. Noi suntem viitorul. Noi suntem centrele comerciale, iar prietenii tăi sunt atracţiile învechite de pe marginea şoselei. Ba nu, noi suntem magazinele online, în timp ce prietenii tăi stau pe marginea şoselei cu căruţa şi vând alimente cultivate în grădină. Nu, nu sunt nici măcar vânzători de fructe. Vând bice pentru şarete. Repară corsete făcute din oase de balenă. Noi suntem ziua de azi şi cea de mâine. Prietenii tăi nu mai sunt nici măcar ziua de ieri.
Discursul îi era ciudat de cunoscut, aşa că Shadow întrebă:
— Ai întâlnit vreodată un puşti gras, care se plimba cu limuzina?
Femeia îşi dădu ochii peste cap şi-şi întinse mâinile în lături, aşa cum făcea de obicei Lucy Ricardo cea amuzantă
când vedea că se apropie un dezastru de care nu era vinovată.
— Tipul cu tehnica? L-ai întâlnit pe tipul cu tehnica? Să
ştii că-i un copil bun. E unul dintre noi. Nu-i bun cu oamenii pe care nu-i cunoaşte. Când o să lucrezi pentru noi, o să
descoperi cât de amuzant poate fi.
— I-Love-Lucy, ce-o să se întâmple dacă nu voi vrea să
lucrez pentru tine?
