partenerii de afaceri ai lui Fuad achitau camera de hotel, trebuia să-şi plătească singur mâncarea), ci îşi cumpăra hrana din localuri specializate în falafel şi din diferite prăvălioare, ascunzând-o sub haină atunci când şi-o aducea la hotel, înainte să-şi dea seama că nu-i păsa nimănui de asta. Chiar şi după aceea se simţea ciudat când intra cu pungile de mâncare în liftul slab luminat (Salim se chinuia întotdeauna până găsea butonul pe care trebuia să apese ca să ajungă la etajul său) şi mergea cu ele până în cămăruţa albă în care locuia.
Salim era îngrijorat. Faxul care-l aşteptase în dimineaţa aceea, când se trezise, era scurt şi, în acelaşi timp, mustrător, sever şi plin de dezamăgire. Salim îi deziluzionase pe toţi: pe sora sa, pe Fuad, pe partenerii de afaceri ai lui Fuad, sultanatul Oman, întreaga lume arabă. Dacă nu era în stare să obţină comenzi, Fuad nu avea de ce să-l mai angajeze. Totul depindea doar de el. Locuia într-un hotel prea scump. Ce făcea Salim cu banii, trăia ca un sultan în
America? Salim citi faxul în camera sa (în care era întotdeauna prea cald, aşa că în timpul nopţii deschisese o fereastră, iar acum era prea frig) şi rămase acolo un timp, cu figura înţepenită într-o expresie de chin desăvârşit.
Apoi Salim se duse în oraş, ţinându-şi servieta cu mostre ca şi cum ar fi fost plină cu diamante şi cu rubine, mergând cu greu prin frig, cvartal după cvartal, până când găsi, la intersecţia dintre Broadway şi Strada 19, o clădire lată, care avea la parter un magazin de delicatese. Urcă pe scări până
la al patrulea etaj, unde se afla biroul firmei Panglobal Imports.
Biroul arăta jalnic, dar Salim ştia că Panglobal controla aproape jumătate dintre suvenirurile ornamentale care intrau în Statele Unite venind din Orientul îndepărtat. O comandă
adevărată, o comandă importantă din partea firmei Panglobal putea schimba soarta călătoriei lui Salim, ar fi reprezentat diferenţa dintre eşec şi succes, aşa că Salim se aşeză pe un scaun neconfortabil de lemn din anticameră, cu servieta în poală, uitându-se la femeia între două vârste – cu părul vopsit într-un roşu prea strălucitor – care stătea în spatele unui birou şi-şi sufla mereu nasul în şerveţele de hârtie.
După ce-şi sufla nasul, şi-l ştergea şi arunca şerveţelul în coşul de gunoi.
Salim ajunsese acolo la ora 10.30 dimineaţa, cu o jumătate de oră înainte de momentul stabilit pentru întâlnire.
Acum stătea, cuprins când de călduri, când de fiori, şi se întreba dacă nu cumva se îmbolnăvise. Timpul trecea foarte încet.
Se uită la ceas. Apoi îşi drese glasul.
Femeia din spatele biroului se uită la el.
— Nda? întrebă ea, cu voce deformată de răceală.
— Este ora unsprezece şi treizeci şi cinci de minute, zise Salim.
Femeia se uită la ceasul de pe perete şi replică:
— Nda. Aşa esde.
— Întâlnirea fusese stabilită pentru ora unsprezece, zise Salim, zâmbind împăciuitor.
— Dobdul Blanding şdie că sundeţi aici, îi spuse ea cu
reproş.
Salim luă de pe masă un exemplar vechi al ziarului New York Post. Vorbea englezeşte mai bine decât citea, şi-şi croi drum prin articole ca un om care rezolvă un careu de cuvinte încrucişate. Aştepta – un tânăr dolofan, cu privire de căţel bătut, care se uita când la ceasul de la mâna sa, când la ziar, când la ceasul de pe perete…
La ora douăsprezece şi jumătate, din birou ieşiră mai mulţi bărbaţi. Vorbeau tare, glumind între ei în jargonul american.
Unul dintre ei, un bărbat solid, cu burtă, ţinea în gură un trabuc neaprins. Se uită la Salim, când ieşi din birou, apoi îi spuse femeii să încerce suc de lămâie şi zinc, deoarece sora lui jură că numai zincul şi vitamina C o pot face bine. Femeia îi promise că va încerca şi-i dădu mai multe plicuri. Individul le vârî în buzunar, apoi el împreună cu ceilalţi ieşiră pe coridor. Sunetul râsetelor lor dispăru undeva, pe scări.
Era ora unu. Femeia din spatele biroului trase un sertar şi luă din el o pungă de hârtie, din care scoase mai multe sandviciuri, un măr şi un Milky Way. Mai scoase şi o sticluţă
din plastic cu suc proaspăt de portocale.
— Scuzaţi-mă, îi zise Salim, puteţi să-l sunaţi pe domnul Blanding ca să-i spuneţi că aştept încă?
Femeia se uită la el ca şi cum ar fi fost surprinsă să vadă
că mai era încă acolo, de parcă n-ar fi stat la o distanţă de un metru şi jumătate de peste două ore şi jumătate.
— E la brânz, îi răspunse ea.
Salim ştia că Blanding era individul cu trabucul neaprins.
— Şi când se întoarce?
Femeia ridică din umeri şi muşcă dintr-un sandvici.
— Are îndâlniri pendru dod resdul zilei, îi spuse ea.
— O să mă primească, după ce se va întoarce?
Femeia ridică din umeri şi-şi suflă nasul.
Salim era flămând, frustrat şi neputincios.
La ora trei, femeia se uită la el şi-i zise:
— Nu se mai îndoarge.
— Poftim?
— Domnul Blanding. Nu se mai îndoarge azdăzi.
— Pot să stabilesc o întâlnire pentru mâine?
