Shadow se simţi foarte stânjenit, avea impresia că se uită la un lup bătrân care pândea un pui de cerb prea mic ca să ştie că trebuie s-o ia la fugă imediat, altfel oasele îi vor fi ciugulite de corbi.

Fata se înroşi încă o dată şi le spuse că desertul era plăcintă de mere, plăcintă de mere a la mode – „adică

împreună cu o lingură de îngheţată de vanilie” –, tort de Crăciun, tort de Crăciun a la mode sau budincă roşie şi verde. Wednesday o privi în ochi şi-i spuse ca va încerca tortul de Crăciun a la mode. Shadow renunţă la desert.

— Să revenim la înşelătorii, zise Wednesday. Cântatul la Scripcă a apărut cu vreo trei sute de ani în urmă. Iar dacă îţi alegi fraierul cum se cuvine, poţi să foloseşti chestia asta şi în America de mâine.

— Ai spus, credeam, că escrocheria ta favorită nu se mai poate practica, zise Shadow.

— Aşa am spus. Însă Cântatul la Scripcă nu-i escrocheria mea favorită. Era plăcută şi bună, însă nu favorita mea. Nu, favorita mea era cea numită Jocul Episcopului. Avea de toate: emoţii, subterfugii, portabilitate, surpriză. Din când în când îmi spun că, dacă aş face mici modificări…

Wednesday medită un moment, apoi clătină din cap.

— Nu, timpul ei a trecut. Să zicem că ne aflăm în anul 1920, într-un oraş de dimensiuni medii sau mari – Chicago, New York sau Philadelphia. Ne aflăm în magazinul unui bijuterier. Un bărbat îmbrăcat ca un cleric – dar nu ca orice cleric, ci ca un episcop, în purpuriu – intră şi alege un colier, o minunăţie din perle şi diamante, pe care îl plăteşte cu douăsprezece bancnote mototolite de câte o sută de dolari. Pe bancnota de deasupra e o pată de cerneală verde.

Proprietarul magazinului îşi cere scuze şi trimite teancul de bancnote la banca din colţul străzii, ca să fie verificate.

Angajatul magazinului se întoarce curând cu bancnotele.

Banca a declarat că niciuna nu este falsă. Proprietarul magazinului îşi cere scuze din nou, episcopul e amabil, înţelege problema, în lumea de astăzi există atâţia indivizi fără Dumnezeu şi fără de lege, există atâta imoralitate şi atâta desfrâu – şi femei neruşinate –, iar acum, când lumea subterană s-a târât afară din canalele de scurgere şi a căpătat viaţă pe ecranele cinematografelor, la ce te mai poţi aştepta? Colierul e pus într-o cutie, iar proprietarul magazinului se străduieşte să nu se întrebe de ce cumpără

un episcop un colier cu diamante în valoare de o mie două

sute de dolari, nici de ce plăteşte cu bani-gheaţă. Episcopul îşi ia un rămas-bun călduros şi iese în stradă, unde un poliţist spătos, cu figură cinstită de irlandez, îşi pune mâna lui grea pe umărul prelatului, spunându-i „Soapy, pungaşule, tot de trucurile tale vechi te ţii?” apoi îl conduce înapoi în magazin. „Vă cer iertare, omul acesta a cumpărat ceva de la dumneavoastră?” întreabă poliţistul. „Sigur că nu”, zice episcopul. „Spuneţi-i că n-am cumpărat nimic!” „Ba a cumpărat”, răspunde bijuterierul. „A cumpărat un colier din perle şi diamante, şi l-a plătit cu bani-gheaţă.” „Puteţi să-mi arătaţi bancnotele?” întreabă poliţistul. Iar bijuterierul scoate cele douăsprezece hârtii din sertarul casei şi le dă

poliţistului, care le ţine la lumină şi clatină uimit din cap.

„Soapy, Soapy”, zice el, „ăştia-s cei mai buni pe care i-ai făcut până acum! Eşti un adevărat artist!” Pe figura episcopului apare un zâmbet de satisfacţie. „Nu poţi să dovedeşti nimic.

Banca a spus că-s buni. Sunt verzişori adevăraţi”, zice episcopul. „Sunt convins că banca a spus că-s buni, dar cei de acolo n-au fost avertizaţi că Soapy Silvester e în oraş, nici că bancnotele de o sută de dolari care au fost plasate în Denver şi în St. Louis erau de-o calitate ieşită din comun”, răspunde poliţistul, care bagă mâna în buzunarul episcopului şi scoate colierul. „Marfă în valoare de o mie două sute de dolari, obţinută în schimbul unor hârtii care nu merită nici cincizeci de cenţi”, adaugă poliţistul, care, evident, are înclinaţie spre filosofie. „Şi te-ai dat drept om al Bisericii! Ar trebui să-ţi fie ruşine!” spune el ca încheiere, şi-i pune episcopului cătuşe la mâini. Tuturor le este clar că

episcopul nu-i episcop, iar poliţistul pleacă împreună cu arestatul, nu înainte de a-i da bijuterierului o chitanţă atât pentru colier, cât şi pentru dolarii falşi, care acum reprezintă

dovezi.

— Banii erau într-adevăr falşi? întrebă Shadow.

— Bineînţeles că nu! Erau bancnote noi, luate direct de la bancă, dar pe două dintre ele fusese făcută câte o pată de cerneală verde, ca să fie ceva mai interesante.

Shadow sorbi din cafea. Era mai rea decât cea din închisoare.

— E clar că poliţistul nu era poliţist. Ce s-a întâmplat cu colierul?

— Era o dovadă, răspunse Wednesday, care deşurubă

capacul solniţei şi turnă un pic de sare pe masă. Bijutierul a primit o chitanţă şi a fost asigurat că va primi colierul înapoi după procesul lui Soapy, apoi a fost felicitat că s-a comportat ca un bun cetăţean, ca urmare s-a gândit deja la povestea pe care avea s-o spună a doua zi la club, a privit foarte mândru de sine cum poliţistul – care avea într-un buzunar cele douăsprezece bancnote de câte o sută de dolari, iar în celălalt colierul cu diamante – îl scotea din magazin pe individul care pretinsese că-i episcop, îndreptându-se apoi amândoi către o secţie de poliţie la care nu aveau să ajungă niciodată.

Chelneriţa se întoarse să strângă masa.

— Spune-mi, draga mea, eşti măritată? o întrebă

Wednesday.

Fata clătină din cap.

— E uimitor că o tânără domniţă atât de fermecătoare n-a fost încă răpită de nimeni, exclamă Wednesday, în timp ce trasa cu unghia tot felul de semne în sarea de pe masă, semne în formă de rune.

Chelneriţa rămase pasivă lângă el, amintindu-i lui Shadow nu de o ciută, ci de un pui de iepure prins în lumina farurilor unui camion, iepure care înţepenise din cauza fricii şi a nehotărâţii. Wednesday întrebă apoi în şoaptă, atât de încet, încât Shadow, care se afla la aceeaşi masă cu el, abia îl auzi:

— La ce oră termini lucrul?

— La nouă, răspunse fata, şi înghiţi în sec. Cel mai târziu la nouă şi jumătate.

— Şi care-i cel mai bun motel din zonă?

— Există un Motel 665, zise ea. Nu-i cine ştie ce.

Wednesday îi atinse dosul palmei cu vârful degetelor, lăsându-i grăunţe de sare pe piele. Fata nu se şterse.

— Pentru noi va fi un palat al plăcerilor, îi murmură el, abia auzindu-se.

Chelneriţa se uită la el, îşi muşcă buzele, ezită, apoi dădu din cap şi fugi în bucătărie.

— Fii serios, spuse Shadow. Nu pare să aibă vârsta legală.

— Nu mi-a păsat niciodată de legi, îi zise Wednesday. Şi am nevoie de ea, nu ca un scop în sine, ci ca să mă trezesc un pic. Chiar şi Regele David cunoştea reţeta cea mai ieftină

ca să faci să curgă sânge fierbinte printr-un trup bătrân: ia o fecioară, dispari până dimineaţa.

Shadow se pomeni întrebându-se dacă fata care lucra ca recepţioneră de noapte în hotelul din Eagle Point fusese fecioară.

— Nu ţi-e teamă că te pricopseşti cu vreo boală? întrebă el.

Şi dacă o laşi gravidă? Şi dacă are un frate?

— Nu, îi răspunse Wednesday, nu mi-e teamă că mă aleg cu vreo boală. Nu se prind de mine. Cei ca mine ştiu să le evite. Din nefericire, cei ca mine nici nu sunt fecunzi, aşa că

65 Motel 6 – lanţ de moteluri înfiinţat în 1962, în care o cameră costa 6 dolari pe noapte.

nu prea am urmaşi. Chestii de felul ăsta se întâmplau în vremurile de demult. Oricum, e posibil, deşi-i greu de imaginat. Deci nici în privinţa asta nu-mi fac griji. Şi multe fete au fraţi şi taţi. Nu mă interesează. În nouăzeci şi nouă la sută dintre cazuri părăsesc oraşul înainte să se întâmple ceva.

— Deci rămânem aici peste noapte?

Wednesday îşi frecă bărbia şi zise:

— Eu o să stau la Motel 6.

Apoi îşi vârî mâna în buzunarul hainei şi scoase o cheie de uşă, de culoarea bronzului, cu un cartonaş legat de ea, pe care fusese scrisă o adresă: NORTHRIDGE ROAD NR. 502, AP. 3.