conducă, în ciuda nopţii, a ploii şi a ochelarilor de soare.
— Ai încercat să vinzi rahat?
— Da, recunoscu Salim, îngrozit că spusese adevărul despre mostrele cumnatului său.
— Şi n-au vrut să-l cumpere?
— Nu.
— Ciudat. Te-ai uitat la magazinele de aici? Vând numai rahaturi.
Salim zâmbi, nervos.
Un camion blocă strada în faţa lor. Un poliţist roşu la faţă
stătea lângă el, dând din mâini, ţipând şi arătând către strada cea mai apropiată.
— O s-o luăm pe Eight Avenue şi o să ajungem în centru de acolo, spuse taximetristul.
Întoarse maşina în stradă, unde traficul încetase complet.
Claxoanele urlau de zor, dar maşinile nu se mişcau din loc.
Şoferul se clătina pe scaun. Bărbia îi coborî în piept – o dată, de două ori, de trei ori. Apoi începu să sforăie. Salim se întinse să-l trezească, sperând că face bine. Când îi scutură
umărul, şoferul se mişcă, iar mâna lui Salim îi atinse faţa, trântindu-i ochelarii în poală.
Taximetristul deschise ochii, se întinse şi-şi puse la loc
ochelarii negri din plastic. Dar era prea târziu. Salim îi văzuse ochii.
Maşina se târa prin ploaie. Numărul kilometrilor creştea.
— Ai să mă omori? întrebă Salim.
Taximetristul strânse din buze. Salim îi privi figura în oglinda retrovizoare.
— Nu, răspunse liniştit taximetristul.
Maşina se opri din nou. Ploaia răpăia pe caroserie.
Salim începu să vorbească:
— Bunica mea jură că a văzut un ifrit – sau poate un marid57 – într-o seară, la marginea deşertului. Noi i-am zis că
a fost o furtună de nisip, dar ea ne-a spus că-i văzuse faţa şi că avea ochii ca ai tăi, ca nişte flăcări ce ardeau.
Şoferul zâmbi, dar avea ochii ascunşi în spatele ochelarilor negri din plastic, iar Salim nu-şi dădu seama dacă în zâmbetul lui exista vreun strop de umor.
— Şi bunicile vin aici, îi spuse taximetristul.
— Sunt mulţi djinni la New York?
— Nu. Nu suntem mulţi.
— Există îngeri, există oameni, pe care Allah i-a făcut din lut, şi există făpturi din foc, djinnii, zise Salim.
— Oamenii nu ştiu nimic despre noi, cei de aici, zise şoferul. Îşi închipuie că putem îndeplini dorinţele. Dacă aş
putea îndeplini dorinţele, crezi că aş mai conduce un taxi?
— Nu înţeleg.
Taximetristul părea mâhnit. Salim îi privi faţa în oglinda retrovizoare în timp ce acesta vorbea, uitându-se la buzele negre ale ifritului.
— Oamenii cred că îndeplinim dorinţele. De ce cred aşa ceva? Dorm într-o cameră împuţită din Brooklyn. Duc cu maşina orice ţicnit împuţit care are bani să plătească –
uneori şi pe cei care n-au. Îi duc acolo unde trebuie să
ajungă şi uneori îmi dau bacşiş. Uneori mă plătesc, zise el, iar buza de jos începu să-i tremure, ca şi cum ifritul ar fi 57 Conform mitologiei islamice, djinnii sunt fiinţe supranaturale create din foc, iar ei se împart în ifriţi (creaturi înaripate) şi marizi (creaturi gigantice).
ajuns la capătul puterilor. Unul dintre ei şi-a dat drumul pe bancheta din spate. A trebuit să curăţ înainte să duc maşina înapoi. Cum de-a putut să facă un asemenea lucru? A trebuit să curăţ rahatul proaspăt de pe scaun. E drept?
Salim întinse mâna şi-l bătu pe umăr. Simţi carne solidă
prin lâna puloverului. Ifritul îşi luă mâna de pe volan şi o puse pentru o clipă pe mâna lui Salim.
Salim se gândi la deşert: o furtună arunca nisipul roşu prin gândurile sale, iar mătasea stacojie a corturilor care înconjuraseră oraşul dispărut Ubar fâlfâia prin mintea sa.
