Majoritatea oamenilor sunt ceea ce cred că sunt. E ciudat că
se vorbeşte de afro-americani. Asta mă face să mă gândesc la oamenii din Punt, din Ofir, din Nubia… Noi nu ne-am considerat niciodată africani, noi eram poporul Nilului.
— Deci sunteţi egipteni, zise Shadow.
Domnul Ibis îşi împinse buza de jos înainte, apoi îşi legănă
capul dintr-o parte în alta, de parcă acesta ar fi stat pe un arc, analizând plusurile şi minusurile, văzând lucrurile din ambele puncte de vedere.
— Da şi nu. „Egipteni” mă face să mă gândesc la oamenii care trăiesc acum acolo. Cei care şi-au construit oraşele peste cimitirele şi peste palatele noastre. Ei arată ca mine?
Shadow ridică din umeri. Văzuse negri care arătau ca domnul Ibis. Văzuse albi bronzaţi care arătau ca domnul Ibis.
— Cum vi se pare prăjitura cu cafea? întrebă chelneriţa, în timp ce le turna cafea în căni.
— Cea mai bună pe care am mâncat-o vreodată, răspunse domnul Ibis. Transmite-i salutări mamei tale.
— Aşa o să fac, zise chelneriţa, şi-şi văzu de treabă.
— Nu trebuie să te interesezi de sănătatea cuiva dacă eşti directorul unei firme de pompe funebre. Lumea ar crede că-ţi cauţi clienţi, îi explică domnul Ibis în şoaptă. Mergem să
vedem dacă ţi s-a pregătit camera?
Respiraţia lor producea aburi în aerul nopţii. Beculeţele de Crăciun licăreau în vitrinele magazinelor pe lângă care treceau.
— A fost frumos din partea dumneavoastră că m-aţi găzduit, zise Shadow. Vă mulţumesc.
— Îi suntem îndatoraţi patronului tău. Şi Domnul ştie că
avem camere. E o casă mare şi veche. Ştii, eram mai mulţi…
Acum am rămas doar trei. N-o să se împiedice nimeni de tine.
— Aveţi idee cât timp va trebui să stau cu dumneavoastră?
Domnul Ibis clătină din cap şi răspunse:
— Nu mi-a spus. Dar noi suntem bucuroşi să stai cu noi şi putem să-ţi găsim de lucru. Dacă nu eşti mofturos. Dacă-i tratezi pe morţi cu respect.
— Ce căutaţi voi în Cairo? întrebă Shadow. Aţi venit din cauza numelui sau din alt motiv?
— Nu. Regiunea şi-a luat numele de la noi, deşi oamenii nu şi-au dat seama. În vechime, aici era un post comercial.
— Pe vremea frontierei?
— Poţi să-i zici şi aşa… Bună seara, doamnă Simmons!
Crăciun fericit şi dumneavoastră… Oamenii care m-au adus aici au navigat pe Mississippi cu foarte mult timp în urmă.
Shadow se opri în mijlocul străzii şi se uită la bătrân:
— Vreţi să-mi spuneţi că egiptenii antici au venit aici să
facă negoţ, cu cinci mii de ani în urmă?
Domnul Ibis nu-i răspunse, ci se mulţumi să rânjească.
Apoi zise:
— Trei mii cinci sute treizeci de ani. Aproximativ.
— Bine, spuse Shadow. Accept ideea. Ce cumpărau?
— Nu prea multe. Piei de animale. Ceva mâncare. Cupru din minele care se aflau în partea de sus a peninsulei Michigan. Chestia asta a fost un eşec total. N-a meritat efortul. Oamenii au rămas aici suficient timp ca să creadă în noi, ca să ne aducă sacrificii şi ca un număr de negustori să
moară de febră şi să fie înmormântaţi aici, lăsându-ne pe noi în urma lor, zise domnul Ibis, apoi se opri în mijlocul trotuarului şi se roti, cu braţele întinse. Ţara asta a fost o gară timp de zece mii de ani sau mai mult. Nu mă întrebi ce-i cu Columb?
— Sigur, zise Shadow, îndatoritor. Ce-i cu el?
— Columb a făcut ceea ce făceau oamenii de mii de ani.
Nu-i nimic deosebit în faptul că a ajuns în America. Din când în când, scriu câte o poveste despre el.
Cei doi merseră mai departe.
— Poveşti adevărate?
— Da, până la un punct. O să-ţi dau să citeşti una sau două, dacă vrei. Totul e arătat acolo, pentru cine are ochi să
