— Spune-mi doar Hinzelmann. Şi nu-mi eşti dator niciun bănuţ, Crăciun fericit din partea mea şi a lui Tessie.

— Chiar nu vreţi să acceptaţi nimic?

Bătrânul se scărpină în bărbie şi zise:

— Iată cum o să facem. Cândva, în timpul săptămânii viitoare, o să trec pe la tine şi o să-ţi vând nişte bilete pentru loteria noastră. Pentru opere de caritate. Acum, tinere, du-te la culcare.

Shadow zâmbi şi-i ură:

— Hinzelmann, îţi doresc un Crăciun fericit!

Bătrânul îi strânse mâna lui Shadow cu o mână având încheieturile înroşite, bătătorită şi tare ca o ramură de stejar.

— Fii atent cum mergi pe alee, pentru că-i alunecoasă. Uşa se vede de aici, e acolo, în lateral. O să aştept în maşină până

când voi vedea că ai ajuns cu bine. Fă-mi un semn când eşti gata să intri şi atunci o să plec.

Apoi ţinu motorul pornit până când Shadow ajunse cu

bine la scara de lemn aflată într-o parte a casei şi descuie uşa apartamentului, după care o deschise larg. Shadow ridică degetul mare spre bătrânul care aştepta în automobilul Wendt – Tessie, se gândi Shadow, iar gândul că exista o maşină care avea nume îl făcu să zâmbească din nou –, apoi Hinzelmann şi Tessie ţâşniră din loc şi se îndreptară către pod.

Shadow închise uşa. În încăpere era frig, camera avea mirosul oamenilor care plecaseră ca să-şi trăiască viaţa în altă parte, mirosea a ceea ce mâncaseră şi visaseră aceştia.

Shadow descoperi termostatul şi-l potrivi la douăzeci şi două

de grade Celsius, apoi se duse în bucătărie, verifică sertarele, deschise frigiderul de culoarea fructului de avocado, însă

acesta era gol. În privinţa frigiderului nu avu nicio surpriză.

Măcar acesta mirosea a curat, nu a mucegai.

Alături de bucătărie se afla un dormitor mic, în care se găsea doar o saltea, iar alături de acesta se afla cea mai îngustă baie din lume, ocupată în cea mai mare parte de cabina duşului. În toaletă se găsea un chiştoc vechi, care făcuse apa cafenie. Shadow trase apa.

Găsi într-un dulap pături şi cearşafuri şi făcu patul. Apoi îşi scoase pantofii, haina şi ceasul şi se urcă în pat îmbrăcat, întrebându-se cât timp o să dureze până când o să se încălzească.

Stinsese lumina şi în casă se aşternuse tăcerea, se auzea doar bâzâitul frigiderului şi un radio care cânta undeva, în clădire. Zăcea în întuneric, întrebându-se dacă faptul că

dormise în autobuz, laolaltă cu foamea, cu frigul, cu patul cel nou şi cu nebunia din ultimele săptămâni nu-l vor face să

rămână treaz toată noaptea.

În tăcerea aceea auzi ceva pocnind ca o împuşcătură. O

creangă, îşi zise el, sau gheaţa. Afară era ger.

Se întrebă cât timp va avea de aşteptat până când Wednesday o să vină după el. O zi? O săptămână? Indiferent cât timp avea să dureze aşteptarea aceea, trebuia să se concentreze asupra vreunui lucru, trebuia să înceapă să se antreneze, să exerseze trucurile sale cu monede până când avea să devină un adevărat expert („Exersează-ţi trucurile”, îi

şopti o voce în minte, o vocea care nu era a lui, „pe toate, cu excepţia celui pe care ţi l-a arătat sărmanul Mad Sweeney, care a murit din cauza gerului şi pentru că a fost uitat! Nu şi trucul acela. Oh, nu şi acela!”)

Oraşul acesta era însă un oraş bun. Putea să o simtă.

Se gândi la visul său – dacă fusese un vis – din prima noapte petrecută în Cairo. Se gândi la Zoria… şi cum o mai chema? Sora de la miezul nopţii.

Apoi se gândi la Laura.

Iar faptul că se gândise la ea deschise o fereastră în mintea sa. Putea s-o vadă. Putea, într-un fel, s-o vadă.

Laura se afla în Eagle Point, în curtea din spatele casei imense a mamei ei.

Stătea în frig – pe care nu-l mai simţea sau pe care-l simţea tot timpul –, stătea în afara casei pe care o cumpărase mama ei în 1989, cu banii de asigurare primiţi după ce Harvey McCabe, tatăl Laurei, murise în urma unui atac de cord în timp ce se scremea pe closet; privea înăuntru, cu mâinile ei reci apăsate pe geam, iar respiraţia ei nu-l aburea; o privea pe mama ei, şi pe surorile ei, şi pe copii şi pe soţii surorilor ei care veniseră din Texas ca să-şi petreacă aici Crăciunul… Laura era afară, în întuneric, şi nu se putea împiedica să se uite.

Ochii lui Shadow se umplură de lacrimi, iar el se răsuci în pat.

„Wednesday”, se gândi apoi, şi o altă fereastră se deschise în mintea sa cu un simplu gând, iar el se regăsi în Motel 6, privind dintr-un colţ al camerei două figuri ce se împingeau şi se rostogoleau în semiîntuneric.

Se simţea ca un spion, aşa încât încercă să se gândească

la altceva, îşi imagină aripi imense şi negre bătând prin noapte către el, privi lacul întins în faţa sa, peste care bătea vântul ce venea dinspre regiunile arctice, revărsându-şi frigul peste câmp, transformând în solide ultimele lichide rămase, producând ţurţuri de o sută de ori mai reci decât degetele oricărui cadavru.

Apoi începu să respire mai rar, şi deja nu-i mai era frig.

Auzea şuieratul vântului, un vaiet amarnic în jurul casei, şi

pentru o clipă avu impresia că aude cuvinte purtate de vânt.

Dacă tot trebuia să fie undeva, putea foarte bine să fie în locul acela, îşi spuse el înainte să adoarmă.

În acest timp. O conversaţie.

Dingdong!

— Donşoara Crow?

— Da.

— Donşoara Samantha Black Crow68?

— Da.

— Doamnă, vreţi să-mi răspundeţi la câteva întrebări?

— Sunteţi poliţişti? Ce sunteţi?

— Mă numesc Town69. Colegul meu este domnul Road70.

Investigăm dispariţia a doi dintre colegii noştri.

— Cum se numeau?