— Tessie? Adică… vreau să spun… mulţumesc.

— Cu plăcere.

Shadow îl urmă pe bătrân până la şosea, unde era parcată

o maşină veche cu două locuri. Arăta ca un automobil cu 67 Buck Stops Here – „Buck opreşte aici”, în limba engleză.

care se lăudau gangsterii prin Furtunoşii Ani Douăzeci, în lumina tuburilor de neon părea să fie verde, dar la fel de bine putea să fie roşie.

— Asta-i Tessie, zise bătrânul, şi o mângâie cu mândrie de proprietar pe capotă, acolo unde aceasta începea să se arcuiască peste roata din faţă.

— Ce marcă e? întrebă Shadow.

— E o Wendt Phoenix. Marca Wendt a dispărut în 1931, a fost cumpărată de Chrysler, dar noii proprietari n-au mai fabricat alte maşini Wendt. Harvey Wendt, cel care înfiinţase compania, era un tip de aici. S-a dus în California şi s-a sinucis prin 1941 sau ’42. Mare tragedie…

Maşina mirosea a piele şi a fum vechi de ţigară – nu un miros proaspăt, ci ca şi cum atât de multă lume ar fi fumat ţigări şi trabucuri în maşina aceea în decursul anilor, încât mirosul de tutun ars devenise o parte a materialului automobilului. Bătrânul răsuci cheia în contact şi Tessie porni de la prima încercare.

— Mâine o s-o duc în garaj, o s-o acopăr cu o husă şi o să

stea acolo până la primăvară. Adevărul e că n-ar fi trebuit să

merg cu ea acum, cu atâta zăpadă.

— Nu merge bine pe zăpadă?

— Merge foarte bine. Nu-i bine s-o folosesc din cauza sării care-i aruncată pe drum. Frumuseţile astea vechi ruginesc mai repede decât ţi-ai închipui. Vrei să te duc direct sau să-ţi fac marele tur al oraşului la lumina lunii?

— Nu vreau să vă deranjez…

— Niciun deranj. Când o să ajungi la vârsta mea, o să fii fericit pentru orice clipă de somn. Când am noroc, pot să

dorm cinci ore pe noapte – mă tot trezesc, iar gândurile mă

tot frământă… Hei, dar unde-mi sunt manierele? Mă numesc Hinzelmann. Poţi să-mi spui Richie, dar oamenii de pe aici îmi spun doar Hinzelmann. Ţi-aş strânge mâna, dar am nevoie de două mâini ca s-o conduc pe Tessie. Ea ştie când nu-i acord suficientă atenţie.

— Mike Ainsel, se recomandă Shadow. Mă bucur să te cunosc, Hinzelmann.

— O să dăm ocol lacului. Facem marele tur, zise

Hinzelmann.

Strada Principală, cea pe care se aflau, era o stradă

frumoasă, chiar şi pe timp de noapte, şi părea de modă

veche, în cel mai bun înţeles al cuvântului – de parcă în ultima sută de ani oamenii ar fi avut mereu grijă de ea şi refuzaseră să renunţe la ceva ce le plăcea.

Hinzelmann îi arătă cele două restaurante ale oraşului, în timp ce treceau prin faţa lor (un restaurant german şi altul care era „grecesc, norvegian, de toate, şi cu câte o brioşă pe fiecare farfurie”); îi arătă brutăria şi biblioteca („Se zice că un oraş nu-i un oraş fără o bibliotecă. Poate să-şi zică oraş, dar dacă n-are bibliotecă, nu-l crede nimeni.”) O încetini pe Tessie când trecu prin faţa bibliotecii, astfel încât Shadow s-o poată privi. Lămpi vechi cu gaz pâlpâiau la uşa de la intrare, iar Hinzelmann, mândru, îi atrase atenţia lui Shadow asupra lor.

— A fost construită prin anii 1870 de John Henning, baronul local al cherestelei. Voia s-o numească Biblioteca Memorială Henning, dar după moartea lui a început să i se spună Biblioteca Lakeside, şi cred că aşa o să-i rămână

numele pentru vecie. Nu-i o frumuseţe?

N-ar fi fost mai mândru nici dacă ar fi construit-o el însuşi.

Clădirea îi amintea lui Shadow de un castel, şi-i spuse bătrânului ce impresie îi lăsase.

— Ai dreptate, îl aprobă Hinzelmann. Cu turnuleţe şi tot restul. Henning voia să arate astfel pe dinafară. În interior există încă lambriurile originale, din lemn de pin. Miriam Shultz vrea să le scoată şi să modernizeze interiorul, dar clădirea figurează pe lista monumentelor istorice, aşa încât nu poate să facă nimic în privinţa asta.

Ocoliră capătul dinspre sud al lacului. Oraşul înconjura apa, care se afla la zece metri sub nivelul drumului. Shadow vedea petice mate de gheaţă albă ce trasau suprafaţa lacului, dar ici-colo existau şi petice de apă lucitoare în care se reflectau luminile oraşului.

— Se pare că apa e pe cale să îngheţe, zise el.

— E îngheţată de o lună, îi răspunse Hinzelmann. Peticele mate sunt troiene de zăpadă, iar cele sclipitoare sunt gheaţă.

Lacul a îngheţat imediat după Ziua Recunoştinţei, într-o singură noapte geroasă. O gheaţă netedă ca sticla. Pescuieşti la copcă, domnule Ainsel?

— N-am pescuit niciodată.

— E cel mai bun lucru pe care-l poate face un om. Nu datorită peştelui pe care-l prinzi, ci a păcii sufleteşti cu care te întorci acasă la sfârşitul zilei.

— O să ţin minte asta, îi făgădui Shadow, în timp ce privea lacul prin geamul lui Tessie. Se poate merge pe gheaţă?

— Poţi să mergi pe ea. Poţi să mergi şi cu maşina, deşi eu n-aş risca. E ger de şase săptămâni, dar trebuie să

recunoaştem că lacurile îngheaţă mai tare şi mai iute în Wisconsinul de Nord decât aici. Odată eram la vânătoare de căprioare – asta a fost acum treizeci, patruzeci de ani – şi am tras într-un ţap, l-am ratat, iar el a tulit-o prin pădure. Mike, asta se întâmpla la capătul de nord al lacului, în apropiere de locuinţa ta. Era cel mai frumos căprior pe care-l văzusem vreodată, de douăzeci de puncte, mare cât un mânz, zău că

nu mint! Eu eram mai tânăr şi mai iute decât sunt acum şi mi-am spus că o să văd urmele căpriorului, pentru că în anul acela începuse să ningă dinainte de Halloween, iar atunci era Ziua Recunoştinţei şi pe pământ se aşternuse zăpadă

proaspătă, curată. Aveam impresia că animalul se îndrepta către lac, cuprins de panică. Doar un nebun se apucă să

alerge după un căprior, dar asta şi eram, un nebun care alerga după el, şi l-am văzut stând în apa adâncă de vreo douăzeci de centimetri şi uitându-se la mine. Chiar în clipa aceea soarele a fost acoperit de un nor şi a început îngheţul –

cred că temperatura a scăzut cu vreo cincisprezece grade Celsius în zece minute, zău că nu mint. Iar cerbul ăla voia să

fugă şi nu putea să se mişte. Apa îngheţase în jurul lui. Eu m-am dus încet către el. Se vedea că încerca să fugă, însă era cuprins de gheaţă. N-am fost în stare să împuşc un animal lipsit de apărare, care nu putea să scape. Şi ce fel de om aş fi fost, dacă aş fi făcut un asemenea lucru? Aşa că am luat puşca şi am tras un singur cartuş, dar în aer. Zgomotul a fost suficient ca să-l facă pe ţap să-şi iasă la propriu din piele. Şi-a lăsat pielea şi corniţele prinse în gheaţă şi a fugit

înapoi în pădure, roz ca un pui de şoarece abia fătat şi tremurând din toate încheieturile. Mi-a părut atât de rău pentru el, încât am vorbit cu membrele Cercului de Tricotat al Doamnelor din Lakeside să-i facă o haină călduroasă

pentru iarnă, iar ele i-au tricotat un costum de lână, dintr-o singură bucată, ca să nu moară degerat. Şi am glumit un pic, pentru că fetele i-au tricotat un costum din lână portocalie, ca să nu tragă niciun vânător în el. Vânătorii din părţile astea poartă haine portocalii în timpul sezonului de vânătoare, îi explică bătrânul. Dacă îţi închipui că mint, o să-ţi demonstrez că nu-i aşa. Din ziua aia am pe peretele camerei mele de zi corniţele căpriorului.

Shadow izbucni în râs, iar bătrânul zâmbi ca un artist satisfăcut. Apoi opri în faţa unei clădiri din cărămidă, cu terasă de lemn, de care fuseseră prinse beculeţe aurii de sărbătoare, clipind prietenos.

— Aici e numărul cincizeci şi doi, zise Hinzelmann.

Apartamentul trei trebuie să fie la etaj, în partea cealaltă, cu vedere spre lac. La revedere, Mike.

— Mulţumesc, domnule Hinzelmann. Pot să vă dau ceva pentru benzină?