— Pe tine te aşteaptă un apartament într-un oraş aflat departe de aici, zise el, şi închise ochii pentru o clipă, apoi îi deschise din nou, cenuşii, strălucitori şi saşii. Cursa Greyhound trece prin oraş peste douăzeci de minute. Opreşte la benzinărie. Uite-ţi biletul, mai spuse el, şi împinse biletul împăturit pe masă.

Shadow îl luă şi se uită la el, apoi întrebă:

— Cine-i Mike Ainsel?

Acesta era numele trecut pe bilet.

— Tu eşti. Crăciun fericit!

— Şi unde-i Lakeside?

— Acolo unde va fi casa ta plină de fericire în lunile care vor urma. Iar acum, pentru că lucrurile bune vin câte trei deodată…

Wednesday scoase din buzunar un pacheţel înfăşurat în ambalaj pentru cadouri şi-l împinse peste masă. Pachetul se opri lângă sticla de ketchup, care avea deasupra o pată

neagră de sos uscat. Shadow nu se întinse să-l ia.

— Ei bine?

Shadow rupse fără niciun chef ambalajul roşu din hârtie şi scoase un portofel cafeniu, din piele de vită, lucios din cauza folosirii. Se vedea că portofelul aparţinuse cuiva. În interiorul lui se aflau un permis de conducere, pe care era fotografia lui Shadow, dar cu numele lui Michael Ainsel şi cu o adresă din Milwaukee, un Mastercard pe numele M. Ainsel şi douăzeci

de bancnote noi de cincizeci de dolari. Shadow închise portofelul, şi-l puse în buzunar, apoi zise:

— Mulţumesc.

— Consideră-l o primă de Crăciun. Acum o să te conduc până la autobuz. O să-ţi fac cu mâna în timp ce tu vei pleca spre nord, călare pe ogarul cenuşiu.

Ieşiră din restaurant. Shadow nu-şi închipuise că în ultimele ore se lăsase un asemenea ger. Era prea frig ca să

mai ningă. Un frig agresiv. Era o iarnă urâtă.

— Wednesday… Ambele escrocherii despre care mi-ai vorbit – cea cu vioara şi cea cu episcopul, cu episcopul şi cu poliţistul…

Ezită, încercând să-şi definească gândurile, să se concentreze asupra lor.

— Ce-i cu ele?

Apoi găsi ceea ce căuta.

— Ambele sunt escrocherii pentru doi oameni. Câte un tip de fiecare parte. Ai avut un partener?

Respiraţia lui Shadow se transforma în aburi, iar el îşi făgădui că atunci când va ajunge în Lakeside o să

cheltuiască o parte din prima sa de Crăciun ca să-şi cumpere cea mai călduroasă şi mai groasă haină de iarnă pe care o va găsi.

— Da, îi răspunse Wednesday. Da, am avut un asociat.

Unul mai tânăr. Dar vai, zilele acelea au trecut. Uite benzinăria şi – dacă ochiul nu mă înşală –, uite şi autobuzul.

Maşina semnaliza, ca să între în parcare.

— Adresa e prinsă de cheie, zise Wednesday. Dacă

întreabă cineva, eu sunt unchiul tău şi răspund la numele neobişnuit de Emerson Borson. Să mă aştepţi în Lakeside, nepoate Ainsel. O să vin după tine în mai puţin de-o săptămână. Vom călători împreună. Vom vizita oamenii pe care trebuie să-i vizitez. Între timp, stai potolit şi fereşte-te de necazuri.

— Şi maşina mea? întrebă Shadow.

— O să am eu grijă de ea. Distrează-te bine în Lakeside, îi ură Wednesday, apoi îi întinse mâna, iar Shadow i-o strânse.

Mâna lui Wednesday era mai rece decât cea a unui

cadavru.

— Doamne! exclamă Shadow. Eşti rece!

— Cu cât o să mă joc mai repede de-a animalul cu două

spinări cu puştoaica din restaurant, într-o cameră din Motel 6, cu atât va fi mai bine, răspunse Wednesday, apoi întinse şi cealaltă mână şi-l strânse de umăr pe Shadow.

Shadow trăi un moment ameţitor de dublă viziune: îl vedea pe bărbatul încărunţit din faţa sa, care-l strângea de umăr, dar mai vedea ceva – o mulţime de ierni, sute şi sute de ierni, şi un bărbat cenuşiu, cu pălărie cu boruri mari, care umbla din aşezare în aşezare, privind pe ferestre la lumina focului, la bucuria şi la viaţa arzătoare pe care nu va putea niciodată

s-o atingă, cu atât mai puţin s-o simtă…

— Du-te, zise Wednesday, cu un mormăit plin de siguranţă. Totul e bine şi va fi bine.

Shadow îi arătă şoferiţei biletul.

— O zi a naibii de potrivită pentru o călătorie, zise ea.

După care adăugă, cu o oarecare satisfacţie răutăcioasă:

— Crăciun fericit!

Autobuzul era aproape gol.

— Când o să ajungem în Lakeside? întrebă Shadow.

— Peste vreo două ore. Poate un pic mai mult. Se spune că

vine un ger teribil, spuse femeia, apoi apăsă cu degetul pe un comutator şi uşa maşinii se închise fâşâind.

Shadow merse până la jumătatea autobuzului, îşi lăsă

scaunul pe spate şi începu să se gândească. Mişcarea maşinii şi căldura îl toropiră, şi înainte să-şi dea seama, adormi.

În pământ şi sub pământ. Semnele de pe pereţi aveau culoarea roşie a lutului umed: urme de mâini, amprente de degete şi, ici-colo, desene grosolane de animale, oameni şi păsări.

Focul mai ardea încă, iar omul-bizon stătea de cealaltă