Cineva ciocăni la uşa apartamentului lui Lucy, iar de afară
se auzi vocea lui Ricky, care o întreba pe Lucy de ce întârzie atât de mult, în următoarea scenă trebuiau să fie la club. Pe
figura de desen animat a lui Lucy apăru o străfulgerare de enervare.
— Uite care-i treaba, îi spuse ea lui Shadow. Indiferent cât te plăteşte bătrânul, eu pot să-ţi dau dublu. Triplu. De o sută
de ori mai mult. Indiferent cât de mult ţi-ar da ei, eu pot să-ţi ofer mult mai mult, zise ea, apoi îi zâmbi – un zâmbet zburdalnic, care o caracteriza pe Lucy Ricardo. Scumpule, spune-mi ce vrei. Ce ai nevoie? întrebă ea, şi începu să-şi descheie bluza. Ai dorit vreodată să vezi ţâţele lui Lucy?
Apoi ecranul se stinse. Intervenise funcţia de oprire automată şi închisese televizorul. Shadow se uită la ceas. Ora douăsprezece şi jumătate.
— Nu chiar, spuse Shadow.
Se răsuci în pat şi închise ochii. Îşi dădu seama că motivul pentru care îi plăceau mai mult Wednesday, domnul Nancy şi ceilalţi decât oponenţii lor era sinceritatea acestora. Erau murdari, fără bani, mâncarea lor avea un gust de rahat, dar măcar nu vorbeau folosind clişee.
Şi-şi dădu seama că ar prefera oricând o atracţie de pe marginea şoselei – indiferent cât de lipsită de valoare, de aiurită sau de jalnică ar fi fost – unui centru comercial.
Dimineaţa îl găsi pe Shadow pe drum, străbătând un peisaj cafeniu, cu ridicături domoale acoperite cu iarbă de iarnă şi cu copaci desfrunziţi. Dispăruse şi ultima urmă de zăpadă. Umplu rezervorul rablei într-un oraş ce era locul de baştină al finalistei cursei statale de trei sute de metri, categoria sub 16 ani. Sperând că părţile maşinii nu se ţineau la un loc doar datorită murdăriei care le acoperea, duse automobilul la spălătoria benzinăriei. Avu surpriza să
descopere că maşina, după ce fusese curăţată, era albă – în ciuda tuturor aparenţelor – şi doar un pic ruginită. Apoi plecă mai departe.
Cerul era imposibil de albastru, iar fumul alb, industrial, ce se ridica din coşurile fabricilor înţepenise ca într-o fotografie. Un şoim îşi luă zborul dintr-un copac uscat şi zbură către el, cu aripile mişcându-se în lumina soarelui ca o succesiune de fotografii.
La un moment dat, se trezi că se îndrepta către partea de est a oraşului St. Louis. Încercă să evite acest lucru şi se pomeni că străbătea ceva ce semăna cu o zonă dintr-un parc industrial. Camioane imense erau parcate lângă nişte clădiri ce arătau ca nişte depozite improvizate, dar pe care scria CLUB DE NOAPTE DESCHIS 24 DE ORE sau, într-un caz, CEL MAI BUN SPECTACOL DE STRIPTEASE DIN ORAŞ.
Shadow clătină din cap şi merse mai departe. Laurei îi plăcea să danseze, îmbrăcată sau goală (şi, în mai multe seri memorabile, trecuse dintr-o situaţie în alta), iar lui îi plăcea s-o privească.
Prânzul său constă dintr-un sandvici şi o cutie de Coca-Cola, într-un oraş numit Red Bud.
Trecu printr-o vale plină cu rămăşiţele a mii de buldozere, tractoare şi excavatoare, toate galbene. Se întrebă dacă acolo era cimitirul buldozerelor, locul în care vin buldozerele să
moară.
Trecu prin Chester („Locul de origine al lui Popeye”).
Observă că pe faţadele caselor începuseră să apară coloane.
Chiar cea mai măruntă şi mai prăpădită casă avea coloanele ei albe, care o proclamau drept conac. Trecu peste un râu mare, noroios, şi izbucni în hohote de râs când văzu că
acesta se numea – după cum scria pe un panou – chiar Marele Râu Noroios. Văzu un înveliş de kudzu 54 maroniu aruncat peste trei copaci uscaţi din cauza iernii, care le dădea acestora o formă ciudată, aproape omenească. Arborii păreau nişte vrăjitoare, trei cotoroanţe gheboase, gata să-i destăinuie viitorul…
Conduse apoi de-a lungul fluviului Mississippi. Shadow nu văzuse niciodată Nilul, dar soarele orbitor al după-amiezii, care ardea deasupra fluviului lat, cafeniu, îl făcu să se gândească la întinderea nămoloasă a Nilului; nu la Nilul de acum, ci la cel care fusese cu mult timp în urmă, care intra ca o arteră în mlaştinile cu papirus, gazdă pentru cobre, şacali şi vite sălbatice…
54 Kudzu (Pueraria lobata) – o viţă leguminoasă care se foloseşte şi ca nutreţ.
Un indicator roşu arăta spre Teba.
Drumul fusese înălţat vreo patru metri, astfel încât mergea cu maşina deasupra mlaştinii. Cârduri de păsări în zbor se îndreptau în toate părţile, puncte negre pe cerul albastru, aflate într-o mişcare browniană disperată.
Spre sfârşitul după-amiezii, soarele începu să coboare, scăldând lumea într-o lumină elfică, o lumină densă, caldă, ca o cremă de ouă, ce făcea universul să pară nepământean şi ireal, iar în lumina aceea Shadow trecu pe lângă
indicatorul care-l anunţa că „Acum intraţi în istoricul Cairo”.
Trecu pe sub un pod şi se trezi într-un orăşel portuar.
Clădirea impunătoare a tribunalului din Cairo şi cea mai impunătoare încă a vamei arătau ca nişte prăjituri proaspăt scoase din cuptor, scăldate în siropul auriu al luminii sfârşitului zilei.
Îşi parcă maşina pe o stradă laterală şi se duse la debarcaderul aflat pe malul fluviului, fără să ştie dacă acesta era Ohio sau Mississippi. O pisicuţă cafenie îşi scoase nasul dintre lăzile de gunoi din spatele unei clădiri, iar lumina făcea să pară fermecat până şi gunoiul acela.
Un pescăruş singuratic plana de-a lungul malului, dând din când în când dintr-o aripă, ca să se îndrepte.
Shadow îşi dădu seama că nu era singur. O fetiţă încălţată
cu nişte tenişi vechi şi purtând în loc de rochie un pulover bărbătesc, cenuşiu, stătea pe trotuar la un metru de el şi-l privea cu gravitatea caracteristică celor de şase ani. Fata avea părul negru, neted şi lung, iar pielea îi era la fel de cafenie ca şi fluviul.
Shadow îi zâmbi, iar ea îl privi bănuitoare.
Dinspre malul apei se auzi un chelălăit şi un mieunat, iar pisicuţă cafenie ţâşni dintr-o ladă de gunoi răsturnată, fugărită de un câine negru cu bot lung. Pisica se furişă sub o maşină.
— Hei, o strigă Shadow pe fetiţă. Ai mai văzut vreodată
pulbere invizibilă?
Fata ezită un moment, apoi clătină din cap.
— Bine. Atunci priveşte!
Shadow scoase o monedă cu mâna stângă, o ţinu sus,
