arătând-o când pe o faţă, când pe alta, apoi se făcu că o aruncă în mâna dreaptă, pe care o strânse în gol şi apoi o întinse.
— Acum o să iau nişte pulbere invizibilă din buzunar…
zise el, ducând mâna stângă la buzunarul de la piept şi strecurând banul înăuntru… Apoi o presar peste mâna în care ţin moneda… şi se prefăcu că presară ceva… Şi acum uite, banul a devenit invizibil!
Deschise mâna dreaptă, care era goală, apoi pe cea stângă, care era şi ea goală.
Fetiţa se mulţumi să-l privească.
Shadow ridică din umeri, îşi vârî mâinile în buzunare şi luă într-o mână o monedă de-un sfert de dolar iar în cealaltă
o bancnotă împăturită de cinci dolari. Voia să le ia din aer.
Apoi avea să-i dea fetiţei cei cinci dolari. Copilul arăta ca şi cum ar fi avut nevoie de banii aceia.
— Ia te uită, exclamă el, avem spectatori!
Câinele cel negru şi pisicuţa cafenie se uitau la el cu atenţie, stând lângă fetiţă. Câinele holba ochii, cu o expresie comică de vigilenţă. Un bărbat lung şi slab ca un cocor, purtând ochelari cu ramă aurie, venea pe trotuar către ei, uitându-se când într-o parte, când în alta, de parcă ar fi căutat ceva. Shadow se întrebă dacă era stăpânul câinelui.
— Ce zici? îl întrebă Shadow pe câine, încercând s-o facă
pe fată să se simtă în largul ei. N-a fost grozav?
Câinele cel negru îşi linse botul lung. Apoi răspunse cu o voce de bas:
— L-am văzut cândva pe Harry Houdini 55 . Crede-mă, omule, tu nu te compari cu Houdini.
Fetiţa se uită la animale, se uită la Shadow, apoi o luă la goană, izbind trotuarul cu picioruşele de parcă o fugăreau toţi diavolii din iad. Cele două animale se uitară după ea.
Individul ca un cocor ajunse lângă câine, se aplecă şi-i 55 Harry Houdini, născut Erik Weisz (1874-1926) –
iluzionist maghiaro-american celebru mai ales pentru evadările sale din celule închise sau din lăzi pline cu apă, având mâinile prinse în cătuşe şi trupul legat cu lanţuri.
scărpină urechile lungi, ciulite.
— Lasă, îi spuse bărbatul cu ochelari aurii câinelui, a fost doar un truc cu monede. Nu a evadat de sub apă.
— Încă nu, zise câinele. Dar o să evadeze.
Lumina aurie dispăruse, şi cobora cenuşiul crepusculului.
Shadow îşi puse moneda şi bancnota împăturită în buzunar.
— Bine. Care dintre voi e şacalul?
— Uită-te şi o să-ţi dai seama, îi răspunse câinele cel negru cu bot lung, şi începu să meargă pe trotuar, lângă bărbatul cu ochelari aurii.
După ce ezită o clipă, Shadow se luă după ei. Pisica dispăruse. Ajunseră la o clădire veche, mare, dintr-un şir de case cu faţada din scânduri. Pe pancarta de lângă uşă scria IBIS ŞI JACQUEL56. FIRMĂ FAMILIALA. POMPE FUNEBRE.
DIN 1863.
— Eu sunt domnul Ibis, zise bărbatul cu ochelari aurii.
Cred că ar trebui să-ţi ofer ceva de mâncare. Prietenul meu are un pic de treabă.
56 Numele „Jacquel” se pronunţă aproximativ la fel ca termenul jackal („şacal”, în limba engleză).
Undeva în America
New Yorkul îl speria pe Salim, aşa că îşi strângea cu ambele mâini la piept servieta cu mostre. Îi era teamă de negri, de felul în care aceştia se uitau la el, îi era teamă de evrei, de cei îmbrăcaţi complet în negru, cu pălării, cu bărbi şi cu cârlionţi de fiecare parte a capului – adică de cei pe care-i putea identifica, dar şi de ceilalţi pe care nu-i recunoştea –, îi era teamă de mulţimea imensă de oameni, de toate formele şi de toate mărimile, care se scurgeau pe trotuar din clădirile foarte înalte şi murdare; îi era teamă de vacarmul traficului, îi era teamă de aer, care mirosea simultan dulce şi murdar, şi care nu semăna absolut deloc cu aerul din Oman.
Salim venise în New York, în America, pentru o săptămână. În fiecare zi vizita două, poate trei birouri diferite, deschidea servieta cu mostre, arăta bibelourile din cupru, inelele şi sticlele, lanternele micuţe, modelele din cupru strălucitor ale clădirii Empire State, ale Statuii Libertăţii şi ale Turnului Eiffel; în fiecare seară trimitea un fax cumnatului său Fuad, acasă, în Moscat, spunându-i că
nu primise nicio comandă, sau într-o zi fericită, că primise mai multe comenzi (dar Salim era conştient că nu ajungeau nici măcar ca să acopere costul biletului de avion şi al camerei de hotel).
Dintr-un motiv pe care Salim nu-l înţelegea, partenerii de afaceri ai cumnatului său îl cazaseră la hotelul Paramount, din Strada 46. Hotelul i se părea ameţitor, claustrofobic, scump, străin.
Fuad e soţul surorii lui Salim. Nu-i un om bogat, dar e coproprietarul unei făbricuţe de bibelouri. Tot ce se producea acolo era pentru export, în alte ţări arabe, în Europa, în America. Salim lucra pentru Fuad de şase luni. Fuad îl speria un pic. Tonul faxurilor lui Fuad devenise aspru. Într-o seară, Salim stătea în camera sa de hotel şi citea din Coran, spunându-şi că povestea asta se va încheia, că şederea lui în
lumea aceea străină e limitată şi finită.
Cumnatul său îi dăduse o mie de dolari pentru diferite cheltuieli de călătorie, iar banii – care i se păruseră la început o sumă uriaşă – se evaporau mai iute decât îşi închipuise Salim. Îndată după ce sosise, temându-se să nu fie considerat un arab sărac, dăduse bacşişuri tuturor, împărţise bancnote de un dolar oricui întâlnea, apoi îşi dăduse seama că oamenii profitau de el, poate că şi râdeau de el, aşa că aproape încetase să mai dea bacşişuri.
În timpul primei şi ultimei călătorii cu metroul se rătăcise şi ratase întâlnirea. Acum lua taxiul numai când nu avea încotro, iar în restul timpului mergea pe jos. Se sufoca în birouri supraîncălzite, cu obrajii amorţiţi de frigul de afară, transpira din cauza hainei şi avea pantofii uzi de zloată. Iar când bătea vântul pe bulevarde (care se întindeau de la nord la sud, în timp ce străzile mergeau de la vest spre est, totul era simplu, iar Salim ştia întotdeauna încotro se află Mecca) simţea o durere puternică în pielea expusă frigului, de parcă
l-ar fi lovit cineva.
Nu mânca niciodată la restaurantul hotelului (cu toate că
