Fiecare oraş prin care trecea avea un indicator suplimentar, lângă acela care te anunţa că intri în Oraşul Nostru (720 locuitori). Indicatorul suplimentar îţi aducea la cunoştinţă că echipa de copii a oraşului ocupase locul al treilea la cursa de o sută de metri sau că oraşul era locul natal al semifinalistei la lupte libere din Illinois, categoria sub 16 ani.
Shadow conducea maşina în continuare, dar începuse să
moţăie şi se simţea tot mai secătuit de puteri. Trecu pe roşu şi fu gata să fie tamponat de o cucoană aflată într-un Dodge.
De îndată ce ajunse în câmp deschis, intră pe o urmă de tractor de pe marginea drumului şi parcă lângă o mirişte acoperită ici-colo de zăpadă, pe care înainta lent o procesiune de curcani sălbatici graşi, negri, care mergeau ca un şir de bocitoare. Opri motorul, se întinse pe bancheta din spate şi adormi imediat.
Întuneric. Simţea că se prăbuşeşte – ca şi cum ar fi căzut într-o groapă imensă, precum Alice52. Căzu în beznă timp de sute de ani. Pe lângă el treceau tot felul de figuri, care pluteau în întuneric, dar fiecare figură dispărea înainte ca el s-o poată atinge.
Brusc, fără nicio tranziţie, se pomeni că nu mai cădea. Se afla acum într-o peşteră şi nu mai era singur. Shadow privea în ochii familiari, mari, de-un negru lichid. Ochii clipiră.
Da, era sub pământ. Îşi aminti locul. Mirosul de vită udă.
Lumina focului se reflecta în pereţii umezi ai peşterii, scoţând la iveală capul de bizon, trupul de bărbat, pielea de culoarea lutului pentru cărămizi.
— Voi nu puteţi să mă lăsaţi în pace? întrebă Shadow.
Voiam să dorm.
Omul-bizon dădu încet din cap. Buzele lui nu se mişcară, dar în capul lui Shadow răsună o voce care-i spuse:
— Unde te duci, Shadow?
— La Cairo.
— De ce?
— Unde să mă duc? Acolo mi-a cerut Wednesday să mă
duc. I-am băut miedul.
În visul lui Shadow, care se supunea puterii logicii viselor, o asemenea obligaţie părea imposibil de încălcat: băuse miedul lui Wednesday de trei ori şi încheiase un pact – deci nu mai avea de ales.
Bărbatul cu cap de bizon întinse o mână în foc, răscolind jarul şi vreascurile rupte, până se făcu vâlvătaie.
52 Alice – eroina romanelor lui Lewis Carroll.
— Vine furtuna, zise el.
Avea mâinile murdare de cenuşă şi le şterse de pieptu-i fără păr, lăsând pe el dâre negre de funingine.
— Voi îmi spuneţi într-una chestia asta. Pot să te întreb ceva?
Urmă un interval de tăcere. O muscă se aşeză pe fruntea păroasă. Omul-bizon o goni, apoi zise:
— Întreabă-mă.
— E adevărat? Oamenii ăia sunt zei? Mi se pare…
Shadow se gândi un timp, apoi zise:
— … imposibil.
Cuvântul nu era chiar cel pe care-l căutase, dar părea a fi cel mai potrivit pe care-l putuse găsi.
— Ce sunt zeii? întrebă omul-bizon.
— Nu ştiu, îi răspunse Shadow.
Se auzi un bocănit, neîncetat şi puternic. Shadow aşteptă
ca omul-bizon să mai spună ceva, să-i explice ce erau zeii, să-i explice coşmarul în care se transformase viaţa lui.
Îi era frig. Focul nu mai ardea.
Cioc. Cioc. Cioc.
Shadow deschise ochii şi se ridică, ameţit. Îngheţase, iar cerul de deasupra maşinii avea culoarea aceea purpurie adâncă, luminoasă care desparte înserarea de noapte.
Cioc. Cioc. Cineva zise:
— Hei, domnule!
Shadow întoarse capul. Acel cineva stătea lângă maşină şi era doar o umbră ceva mai întunecată pe cerul ce se întuneca. Shadow întinse mâna şi coborî fereastra câţiva centimetri. Scoase apoi nişte sunete de om care se trezeşte din somn şi zise:
— Salut.
— Vă simţiţi bine? Sunteţi bolnav? Aţi băut?
