Un afiş proclama că era cel mai mare din lume, spunea cât cântărea, câte mii de becuri se aflau în candelabrele care atârnau de el cu măreţie gotică, şi interzicea tuturor să se caţăre sau să încalece pe animale.
Şi ce animale! Shadow se uita, impresionat fără să vrea, la sutele de făpturi în mărime naturală care alcătuiau un cerc pe platforma caruselului. Făpturi adevărate, imaginare sau combinaţii ale lor. Fiecare făptură era diferită. Shadow văzu o sirenă-femeie şi o sirenă-bărbat, un centaur şi un inorog, doi elefanţi (unul uriaş, altul pitic), un buldog, o broască şi un phoenix, o zebră, un tigru, un vasilisc, o lebădă înhămată la o trăsură, un bou alb, o vulpe, două foci gemene, chiar şi un şarpe de mare, toate în culori strălucitoare şi foarte reale; toate alergau pe platformă în timp ce valsul se sfârşea şi începea un alt vals. Caruselul nu-şi încetini mişcarea.
— La ce foloseşte asta? întrebă Shadow. Bine, am înţeles, e cel mai mare din lume, are sute de animale, mii de becuri şi se învârte fără încetare, dar nu călăreşte nimeni pe animalele alea.
— Nu-i aici ca să fie călărit de oameni, îi răspunse Wednesday. E aici ca să fie admirat. E aici ca să fie.
— Ca o roată pentru rugăciuni care se tot roteşte, zise domnul Nancy. Acumulează putere.
— Şi unde ne întâlnim cu ceilalţi? întrebă Shadow. Ai spus, credeam, că ne vom întâlnim aici. Dar sala este goală.
Wednesday îşi etală rânjetul său înspăimântător.
— Shadow, pui cam multe întrebări. Nu eşti plătit ca să
pui întrebări.
— Scuze.
— Vino aici şi ajută-ne să urcăm, zise Wednesday, şi se duse într-o parte a platformei, unde se afla o descriere a caruselului şi un avertisment că nu trebuie să urce nimeni pe el.
Shadow se gândi să spună ceva, dar în loc de asta îi ajută
să urce, unul câte unul. Wednesday era deosebit de greu, Cernobog se căţără singur, mulţumindu-se doar să se sprijine de umărul lui Shadow, Nancy păru că nu are niciun pic de greutate. Fiecare dintre bătrâni se urcă pe bordură şi apoi, cu un pas şi-o săritură, ajunse pe platforma ce se rotea.
— Ce faci? se răsti Wednesday. Nu vii?
Shadow ezită un moment, aruncă o privire în jur, să vadă
dacă nu-l privea vreun angajat al Casei de pe Stâncă, apoi se ridică pe bordura Celui Mai Mare Carusel Din Lume. Îşi dădu seama, amuzat şi un pic uimit, că îl îngrijora mai mult faptul că încălca regulile urcându-se în carusel, decât că în după-amiaza aceea fusese complice la jefuirea unei bănci.
Fiecare dintre bătrâni îşi alese câte un animal de călărit.
Wednesday se căţără pe un lup auriu. Cernobog se urcă pe un centaur în armură, care avea figura ascunsă de un coif de metal. Nancy chicoti şi se strecură pe spatele unui leu imens, aflat în plin salt, surprins de sculptor în timp ce răgea.
Valsul lui Strauss îi roti maiestuos.
Wednesday zâmbea, Nancy râdea încântat, cu chicoteli de bătrân, până şi acrul Cernobog părea că se bucură. Shadow se simţi ca şi cum i-ar fi fost luată o greutate din spate: cei trei bătrâni se distrau, călărind pe animale în Cel Mai Mare Carusel Din Lume. Şi ce dacă aveau să fie daţi afară în şuturi de acolo? Merita să înduri asta, merita să înduri orice, ca să
te lauzi că ai călărit pe animale în Cel Mai Mare Carusel Din Lume. Merita să încasezi nişte şuturi, dacă te-ai plimbat pe spatele monştrilor acelora uimitori.
Shadow se uită la un buldog, apoi la o sirenă, după aceea la un elefant cu un baldachin de aur, şi până la urmă se urcă
în spatele unei făpturi cu cap de vultur şi cu trup de tigru. Se prinse bine de ea.
Ritmul valsului Dunărea albastră îi cânta şi îi răsuna în minte, luminile celor o mie de becuri sclipeau şi se reflectau, iar timp de o clipă Shadow fu din nou copil şi se simţi fericit că se roteşte în carusel: rămase perfect liniştit, călărindu-şi vulturul-tigru, stând în centrul lumii care se învârtea în jurul său.
Apoi se auzi râzând, cu hohote mai puternice decât sunetul muzicii. Era fericit. De parcă ultimele treizeci şi şase de ore n-ar fi existat, de parcă ultimii trei ani n-ar fi existat, de parcă viaţa lui s-ar fi evaporat, transformându-se în visul cu ochii deschişi al unui copil ce se învârtea în caruselul din parcul Golden Gate din San Francisco, în prima sa călătorie prin Statele Unite, o călătorie-maraton cu vaporul şi cu maşina, în timp ce mama sa stătea şi-l privea mândră iar el mânca din ciocolata care se topea, ţinându-se bine şi sperând că muzica nu se va opri niciodată, caruselul nu va încetini nicicând, rotitul nu va înceta… Se va învârti mereu, mereu, mereu…
Apoi lumina se stinse şi Shadow văzu zeii.
CAPITOLUL ŞASE
Porţile noastre stau larg deschise, nepăzite, Prin ele mulţimea sălbatică trece;
Oameni de pe Volga şi din tătarele stepe, Din Hoang-ho fără chip siluete,
Malaezieni, sciţi, teutoni, celţi, slavi, Fugind de sărăcia Lumii Vechi;
Cu ei aduc zei necunoscuţi, ritualuri,
Pasiuni de tigru ce-şi întinde ghearele;
Pe străzi şi pe alei se-aud limbi barbare Cu accente ameninţătoare,
Pe care numai Turnul Babei le-a mai auzit.
THOMAS BAILEY ALDRICH, „PORŢI
NEPĂZITE”, 1882
La un moment dat, Shadow se rotea în Cel Mai Mare Carusel Din Lume, ţinându-se de tigrul său cu cap de vultur, apoi luminile roşii şi albe ale caruselului se întinseră şi tremurară, după care se stinseră, iar el căzu printr-un ocean de stele şi valsul fu înlocuit de un zgomot ritmic, ca de ţimbale sau ca acela produs de valurile care se sparg pe malurile unui ocean îndepărtat.
Singura lumină era cea a stelelor, dar aceasta scălda totul într-o limpezime rece. Sub el, animalul se întinse şi începu să
alerge. Îi simţea blana caldă sub mâna stângă şi penele sub mâna dreaptă.
— Îţi place să călăreşti, nu-i aşa?
