burgerii şi cartofii prăjiţi şi-şi bău cafeaua.

Apoi se duse la casă.

— Vreţi cremă de ouă îngheţată? îl întrebă tânărul cel slab.

— Nu, mulţumesc. Există pe aici un loc de unde pot să

închiriez o maşină? A mea şi-a dat duhul pe drum, venind încoace.

Tânărul îşi scărpină miriştea de pe cap.

— Domnule, nu găsiţi aşa ceva prin împrejurimi. Dacă

maşina v-a lăsat, puteţi suna la Triple-A. Sau vorbiţi la benzinăria de alături, poate vă ia cineva.

— O idee bună, recunoscu Shadow. Mulţumesc.

Merse prin zăpada care se topea, din parcarea de la Culver’s până la benzinărie. Cumpără dulciuri, fâşii de păstramă de vită şi încălzitoare chimice pentru mâini şi pentru picioare.

— Ştiţi unde aş putea să închiriez o maşină? o întrebă el pe femeia de la casă.

Individa era imensă, cu ochelari, şi se bucura că poate să

discute cu cineva.

— Să mă gândesc, spuse ea. Aici suntem cam în afara drumurilor. Asemenea chestii găseşti în Madison. Unde mergeţi?

— În Kay-ro, răspunse el. Indiferent unde o fi locul ăsta.

— Ştiu unde e, răspunse ea. Dă-mi harta Illinoisului, de pe raftul de colo.

Shadow îi dădu o hartă plastifiată. Femeia o despături şi-i arătă triumfătoare colţul din partea de jos a statului.

— Aici e.

— Cairo?

— Aşa se pronunţă numele localităţii din Egipt. Dar acesta, din Micul Egipt, se pronunţă Kay-ro. Au şi o Teba pe acolo. Cumnata mea e de fel din Teba. Am întrebat-o despre Teba din Egipt şi s-a uitat la mine de parcă aş fi fost o ciudăţenie, zise ea, şi chicoti gâlgâitor.

— Nu-i nicio piramidă?

Oraşul se afla la vreo şapte sute de kilometri de locul acela, aproape direct spre sud.

— Din câte ştiu eu, nu-i. Zonei i se spune Micul Egipt pentru că în urmă cu vreo sută, o sută cincizeci de ani, a fost o secetă cumplită. S-a ales praful de culturi. Nu şi în locul ăla. Toţi se duceau acolo ca să cumpere mâncare. Exact ca în Biblie. Iosif şi Visul Tehnicolor. Gata, mergem în Egipt, uraaa!

— Dacă ai fi în locul meu şi ar trebui să ajungi acolo, cum te-ai duce?

— Cu maşina.

— Maşina mea s-a stricat, e undeva, la câţiva kilometri pe drum. Era un rahat, scuzaţi-mi expresia.

— O rablă bună să faci pe ea. Aşa le zice cumnatul meu, care cumpără şi vinde maşini. Mă sună şi-mi spune „Mattie, am mai vândut o rablă bună să faci pe ea”. Poate o să-l intereseze maşina ta cea veche. Pentru piese sau pentru cine ştie ce.

— Ea şefului meu, zise Shadow, surprins el însuşi de uşurinţa cu care minţea. O să-l sun, ca să ştie de unde s-o ia, adăugă el, apoi îi veni o idee. Cumnatul tău locuieşte în vecinătate?

— În Muscoda. La zece minute spre sud de noi. Chiar dincolo de râu. De ce?

— Poate că are de vânzare vreo rablă bună să faci pe ea.

Dau cinci, şase sute de dolari.

Femeia îi zâmbi dulce:

— Domnule, orice maşină pe care o are el poate fi cumpărată cu cinci sute de dolari, cu tot cu rezervorul plin.

Dar să nu-i spui că ţi-am zis eu.

— Vrei să-l suni?

— Am pornit deja, spuse ea, şi ridică telefonul. Dragă? Aici Mattie. Vino imediat. Am aici pe cineva care vrea să cumpere o maşină.

Rahatul pe care-l alese era un Chevy Nova 1983, pe care-l cumpără, cu tot cu rezervorul plin, pentru patru sute cincizeci de dolari. Cadranul arăta că parcursese un sfert de milion de kilometri. Rabla mirosea vag a bourbon şi a tutun, însă duhnea puternic a ceva ce putea fi banană. Shadow nu-şi dădu seama ce culoare avea, din cauza murdăriei şi a zăpezii. Însă era singura dintre toate maşinile din parcarea cumnatului lui Mattie care arăta ca şi cum ar fi putut să-l ducă şapte sute de kilometri.

Plata se făcu în bani-gheaţă, iar cumnatul lui Mattie nu-i ceru lui Shadow nici numele, nici numărul asigurării sociale, ci doar banii.

Shadow o luă spre vest, apoi spre sud, având în buzunar cinci sute cincizeci de dolari. Se feri să meargă pe autostrada interstatală. Rabla avea un radio, dar nu se auzi nimic când răsuci butonul. Un panou îl anunţă că părăsise Wisconsinul şi că se afla în Illinois. Trecu pe lângă o mină de suprafaţă, unde ardea un arc imens de lumini albastre, ce străluceau în ziua întunecată a miezului de iarnă.

Se opri şi mâncă într-un local numit La Mămica, ajungând acolo exact înainte ca patronul să închidă pentru pauza de după-amiază.

Fiecare oraş prin care trecea avea un indicator suplimentar, lângă acela care te anunţa că intri în Oraşul Nostru (720 locuitori). Indicatorul suplimentar îţi aducea la cunoştinţă că echipa de copii a oraşului ocupase locul al treilea la cursa de o sută de metri sau că oraşul era locul natal al semifinalistei la lupte libere din Illinois, categoria sub 16 ani.

Shadow conducea maşina în continuare, dar începuse să

moţăie şi se simţea tot mai secătuit de puteri. Trecu pe roşu şi fu gata să fie tamponat de o cucoană aflată într-un Dodge.

De îndată ce ajunse în câmp deschis, intră pe o urmă de tractor de pe marginea drumului şi parcă lângă o mirişte acoperită ici-colo de zăpadă, pe care înainta lent o procesiune de curcani sălbatici graşi, negri, care mergeau ca un şir de bocitoare. Opri motorul, se întinse pe bancheta din spate şi adormi imediat.

Întuneric. Simţea că se prăbuşeşte – ca şi cum ar fi căzut într-o groapă imensă, precum Alice52. Căzu în beznă timp de sute de ani. Pe lângă el treceau tot felul de figuri, care pluteau în întuneric, dar fiecare figură dispărea înainte ca el s-o poată atinge.

Brusc, fără nicio tranziţie, se pomeni că nu mai cădea. Se afla acum într-o peşteră şi nu mai era singur. Shadow privea în ochii familiari, mari, de-un negru lichid. Ochii clipiră.

Da, era sub pământ. Îşi aminti locul. Mirosul de vită udă.

Lumina focului se reflecta în pereţii umezi ai peşterii, scoţând la iveală capul de bizon, trupul de bărbat, pielea de culoarea lutului pentru cărămizi.

— Voi nu puteţi să mă lăsaţi în pace? întrebă Shadow.

Voiam să dorm.