Spera că erau.

Dolarul de argint rămăsese rece în mâna sa stângă. Îl simţea, aşa cum îl simţise în timpul bătăii. Se minună că

moneda nu se încălzise de la trupul său. Fiind pe jumătate adormit şi pe jumătate în delir, moneda, ideea libertăţii, luna şi Zoria Polunocinaia se amestecară toate într-o ţesătură de raze argintii care lucea în adâncul cerului, iar el urcă pe ţesătura de raze, îndepărtându-se de durere, de amărăciune şi de teamă, cufundându-se în vis…

Din depărtarea aceea auzi un fel de zgomot, dar era prea târziu să se mai gândească la el: aparţinea de-acum somnului.

Speră, cu o urmă de luciditate, că nu venise nimeni să-l trezească, să-l lovească sau să ţipe la el. Apoi îşi dădu seama cu încântare că dormea cu adevărat şi că nu-i mai era frig.

În visul său – sau în afara lui – cineva striga puternic, cerând ajutor.

În somn, Shadow se rostogoli pe spuma de cauciuc, descoperind noi locuri care îl dureau.

Cineva îl scutura, ţinându-l de umăr.

Shadow voia să-i spună să nu-l trezească, să-l lase să

doarmă, însă reuşi doar să mormăie.

— Căţeluşule, îi spuse Laura, trebuie să te trezeşti.

Dragule, te rog să te trezeşti!

Shadow se linişti. Avusese un vis ciudat, cu închisoare, cu deţinuţi şi cu zei care se ţineau după el, iar acum Laura îl trezea ca să-i spună că venise vremea să se ducă la serviciu, şi poate că înainte va avea timp să fure o cafea şi-o sărutare… Întinse mâna, ca să atingă mâna ei.

Carnea Laurei era rece ca gheaţa şi tare.

Shadow deschise ochii.

— De unde-i tot sângele ăsta? întrebă el.

— Este al altor oameni. Nu-i al meu, îi răspunse Laura. Eu sunt umplută cu formaldehidă amestecată cu glicerină şi cu lanolină.

— Al căror oameni? întrebă el.

— Al paznicilor. Este în regulă. I-am omorât. Ar trebui să

pleci, cu toate că nu cred că a apucat vreunul să dea alarma.

Ia-ţi haina, sau o să-ţi îngheţe fundul.

— I-ai omorât?

Laura ridică din umeri şi zâmbi, stânjenită. Mâinile ei arătau de parcă ar fi pictat cu degetele, de parcă ar fi făcut un tablou compus doar din stacojiu, iar pe faţa şi pe hainele ei (acelaşi costum albastru pe care-l purtase atunci când fusese înmormântată) erau pete care-i amintiră lui Shadow de Jackson Pollock50, pentru că era mai uşor să te gândeşti la Jackson Pollock decât să accepţi alternativa.

— E uşor să omori oameni atunci când eşti mort, îi spuse Laura. Nu-i mare scofală. Nu mai ai niciun fel de prejudecăţi.

— Pentru mine e mare scofală, zise Shadow.

— Vrei să stai aici până vine schimbul de dimineaţă? Poţi s-o faci, dacă aşa ai chef. Credeam că vrei să ieşi de aici.

— O să creadă că eu i-am omorât, zise el, prosteşte.

— Tot ce se poate. Dragule, pune-ţi haina pe tine. O să

îngheţi.

Shadow ieşi pe coridor. La capătul acestuia se afla camera paznicilor. În încăpere se găseau patru morţi: trei paznici şi individul care-şi spunea Stone. Prietenul său nu se vedea nicăieri. După urmele de sânge de pe podea, doi dintre ei fuseseră târâţi până acolo şi aruncaţi pe duşumea.

Haina lui Shadow atârna în cuier. Portofelul se afla în buzunarul interior, neatins, din câte se părea. Laura deschise două cutii de carton, pline cu batoane de ciocolată.

Abia acum văzu că paznicii purtau uniforme negre de camuflaj, însă fără nicio emblemă oficială, nimic care să

arate pentru cine lucrau. Puteau foarte bine să fie vânători de raţe, îmbrăcaţi astfel ca să-şi practice sportul de weekend.

Laura îşi întinse mâna rece şi i-o strânse pe a lui Shadow.

Purta la gât un lănţişor de aur, de care atârna moneda pe care i-o dăduse el.

50 Paul Jackson Pollock (1912 – 1956) – pictor american, reprezentant de seamă al expresionismului abstract.

— Arată frumos, zise Shadow.

— Mulţumesc, spuse ea zâmbind.

— Ce s-a întâmplat cu ceilalţi? Cu Wednesday şi cu restul?

Unde sunt?

Laura îi întinse nişte batoane de ciocolată, iar el îşi umplu buzunarele cu ele.

— Aici nu mai era nimeni. O mulţime de celule goale şi una în care te aflai tu. Oh, şi unul dintre indivizi s-a dus într-o celulă, ca să şi-o frece uitându-se la o revistă. A avut un şoc.

— L-ai omorât în timp ce se masturba?

— Da, răspunse ea, dând din umeri stânjenită. Eram îngrijorată că o să-ţi facă rău. Cineva trebuie să te păzească, şi ţi-am făgăduit că voi face eu acest lucru, nu-i aşa? Ţine.

Îi dădu încălzitoare chimice pentru mâini şi pentru picioare, nişte fâşii cărora le rupi sigiliul iar ele se încălzesc şi rămân aşa ore în şir. Shadow le vârî în buzunar.

— Să ai grijă de mine? Da, recunoscu el, ai avut grijă.

Laura întinse mâna şi-l atinse deasupra sprâncenei stângi.

— Te-ai lovit, zise ea.

— Nu-i nimic, spuse el.

Apoi deschise o uşă de metal din perete. Până la sol era mai mult de un metru. Sări, şi simţi sub picioare un fel de pietriş. O prinse pe Laura de mijloc şi o coborî, aşa cum făcea de obicei, fără să se gândească la altceva…