— Amice, ai un chibrit? răsună o voce cunoscută, iar Shadow se întoarse ca să se scuze şi să explice că nu are, dar ţeava pistolului îl lovi peste ochiul stâng iar Shadow se prăbuşi.

Întinse un braţ, ca să se sprijine când avea să ajungă la sol. Cineva îi împinse ceva moale în gură, ca să-l împiedice să

ţipe, apoi îi lipi o bandă adezivă peste gură, cu gesturi exersate, ca un măcelar care goleşte de măruntaie o găină.

Shadow încercă să ţipe, să-l avertizeze pe Wednesday, să-i avertizeze pe toţi, dar din gura sa ieşi doar un zgomot slab.

— Prada e înăuntru, spuse vocea aceea ce-i părea cunoscută. Sunt cu toţii pe poziţii? întrebă vocea, şi-i răspunse un glas abia inteligibil, prin radio. Atunci, să

intrăm şi să-i ciuruim.

— Ce facem cu tipul cel mare? întrebă o altă voce.

— Legaţi-l şi scoateţi-l afară, răspunse prima voce.

Puseră o glugă ca un sac peste capul lui Shadow, îi legară

mâinile şi picioarele cu bandă adezivă, îl aruncară în camion şi plecară.

Camera în care fusese încuiat Shadow nu avea ferestre.

În ea se aflau un scaun din plastic, o masă pliantă uşoară

şi o găleată cu capac care servea drept toaletă improvizată.

Pe podea se întindeau o fâşie de spumă galbenă, lungă de vreo doi metri, şi o pătură subţire, cu o pată cafenie, veche, în centru; Shadow nu-şi dădea seama dacă era de sânge, de fecale sau de mâncare; nici nu se osteni să cerceteze. De tavan atârna un bec fără abajur, dar Shadow nu reuşi să

găsească vreun întrerupător. Lumina era aprinsă tot timpul.

Uşa nu avea clanţă în interior.

Îi era foame.

Primul lucru pe care-l făcuse, după ce indivizii îl împinseseră în cameră şi-i rupseseră banda adezivă de la încheieturi şi de pe gură, lăsându-l singur, fusese să

cerceteze cu atenţie încăperea. Bătuse în pereţi. Sunau a metal gros. În partea de sus a camerei se vedea un grilaj mic pentru aerisire. Uşa era bine încuiată.

Deasupra sprâncenei stângi avea o rană care sângera uşor.

Îl durea capul.

Pe podea nu exista covor. Ciocănise în ea şi-şi dăduse seama că era făcută din acelaşi metal ca şi pereţii.

Ridicase capacul găleţii, urinase în ea şi pusese capacul la loc. După ceasul său, trecuseră doar patru ore de la atacarea restaurantului.

Îi dispăruse portofelul, dar îi lăsaseră monedele.

Shadow stătea pe scaun, la masa pliantă, care părea a fi o masă de jucat cărţi. Era acoperită cu un postav verde, având arsuri de ţigară. Shadow exersă trucul care consta în a se face că împinge monedele prin masă. Apoi lua două monede de un sfert de dolar şi exersă un truc inutil.

Ascunse o monedă în palma dreaptă şi arătă cealaltă

monedă în mâna stângă, ţinând-o între arătător şi degetul mare. Apoi păru că ia moneda din mâna stângă, lăsând-o de fapt să cadă înăuntru, şi deschise mâna dreaptă, arătând moneda care fusese tot timpul acolo.

Trucurile cu monede aveau un folos evident: îl făceau pe Shadow să se concentreze asupra lor. Altfel spus, nu le putea practica dacă era furios sau îngrijorat, aşadar acţiunea de a practica un truc de iluzionist, care părea fără niciun folos –

pentru că irosise o cantitate imensă de efort şi de îndemânare ca să pară că mută un ban dintr-o mână în alta, lucru care nu cere nicio îndemânare dacă-l faci cu adevărat –

, îl liniştea, îi limpezea mintea de griji şi de teamă.

Începu apoi un truc încă şi mai inutil, transformarea unei jumătăţi de dolar într-un penny, însă cu cele două monede ale sale de câte un sfert de dolar. Fiecare monedă era succesiv ascunsă şi scoasă la iveală, într-o singură mână.

Începu prin a face vizibil un sfert de dolar, între degetul mijlociu şi arătător, ţinându-l pe celălalt ascuns sub degetul mare pliat. Duse mâna la gură şi suflă spre moneda vizibilă, strecurând-o apoi în palmă, în timp ce primele două degete luară moneda ascunsă şi o scoaseră la iveală. Efectul era că

arăta o monedă de un sfert de dolar într-o mână, o ducea spre gură, sufla în ea şi apoi o cobora, arătând tot timpul aceeaşi monedă.

Făcu acelaşi lucru iar şi iar.

Se întrebă dacă indivizii aveau să-l ucidă, mână îi tremură

un pic şi una dintre monede îi căzu dintre degete şi ajunse pe postavul verde al mesei de joc.

Apoi, pentru că nu mai era în stare să facă nimic, puse monedele deoparte şi luă dolarul cu efigia Statuii Libertăţii, cel pe care i-l dăduse Zoria Polunocinaia, îl strânse în mână

şi aşteptă.

La trei dimineaţa – după ceasul său –, indivizii se întoarseră ca să-l interogheze. Doi bărbaţi în costume de culoare închisă, cu părul negru şi pantofi negri, lucioşi. Nişte bandiţi. Unul avea fălci pătrate şi umeri laţi, purta părul lung şi arăta de parcă jucase fotbal american în liceu; avea

unghiile roase zdravăn. Celălalt purta ochelari cu ramă de argint, avea părul tuns şi unghiile bine îngrijite. Cu toate că

indivizii nu aveau nimic în comun, Shadow bănui că, la un anumit nivel – probabil celular –, cei doi erau identici.

Indivizii se aşezară de aceeaşi parte a măsuţei de joc şi-l priviră de sus.

— De câtă vreme lucraţi pentru Cargo, domnule? întrebă

unul dintre ei.

— Nu ştiu despre cine vorbiţi, răspunse Shadow.

— Îşi spune Wednesday, Mâniosul, Tatăl Tuturor. Un tip bătrân. Aţi fost văzut cu el, domnule.

— Lucrez pentru el de două zile.

— Să nu ne minţiţi, domnule, zise cel cu ochelari.

— Bine, spuse Shadow, n-o să vă mint. Dar tot de două

zile lucrez pentru el.