Luna ieşi de după un nor gros. Se afla jos, lângă orizont, gata să apună, dar la lumina ei se putea vedea destul de bine.

Se dovedi că ieşiseră dintr-un vagon vopsit în negru al unui marfar lung, parcat sau abandonat într-o zonă

împădurită. Vagoanele se întindeau cât vedeai cu ochii, dispărând între copaci. Fusese într-un tren. Ar fi trebuit să-şi dea seama.

— Cum naiba m-ai găsit? o întrebă el pe soţia lui moartă.

Ea clătină din cap încet, amuzată.

— Străluceşti ca o rază într-o lume întunecată, îi spuse ea.

Nu-i greu să te găsesc. Acum pleacă. Du-te repede, şi cât mai departe. Nu-ţi folosi cărţile de credit şi totul va fi bine.

— Unde să mă duc?

Laura îşi trecu mâna prin părul încâlcit, dându-l la o parte de pe faţa ei.

— Drumul e în partea asta. Descurcă-te cum poţi. Fură o maşină, dacă trebuie. Ia-o spre sud.

— Laura, zise el, ezitând. Ştii ce se întâmplă? Ştii cine sunt oamenii ăştia? Cei pe care i-ai omorât?

— Da, răspunse ea. Cred că ştiu.

— Îţi rămân dator. Aş fi fost încă închis acolo dacă n-ai fi venit. Nu cred că aveau gânduri bune în privinţa mea.

— Nu, nu cred că aveau.

Se îndepărtară de vagoanele goale. Se întrebă ce se afla în celelalte vagoane, din metal negru, fără ferestre, care se întindeau în noapte pe kilometri întregi. Degetele i se strânseră pe dolarul cu efigia Statuii Libertăţii, şi-o aminti pe Zoria Polunocinaia, îşi aminti felul în care-l privise la lumina lunii. „Aţi întrebat-o ce dorea? E întrebarea cea mai înţeleaptă pe care-o poţi pune morţilor. Uneori îţi spun.”

— Laura… Ce vrei? o întrebă el.

— Chiar vrei să ştii?

— Da. Te rog.

Laura îl privi cu ochii ei albaştri.

— Vreau să fiu iarăşi vie. Nu vreau jumătatea asta de viaţă. Vreau să fiu vie cu adevărat. Vreau să-mi simt inima bătând în piept. Vreau să-mi simt sângele curgând prin mine

– fierbinte, sărat, adevărat. Ciudat lucru, nu crezi că poţi să

simţi aşa ceva, dar o să ştii cum e atunci când va înceta să

curgă.

Se frecă la ochi, mânjindu-şi faţa cu mâzga roşie de pe mâini.

— E greu. Căţeluşule, ştii de ce morţii ies numai noaptea?

Pentru că în întuneric e mai uşor să treci drept om adevărat.

Dar eu nu vreau să fiu luată drept om viu. Eu vreau să fiu vie.

— Nu înţeleg ce vrei să fac.

— Fă să se întâmple asta, dragule. Gândeşte-te cum. Ştiu că ai s-o faci.

— Bine. Am să-ncerc. Şi dacă o să-mi imaginez felul în

care am s-o fac, cum o să te găsesc?

Dar ea dispăruse, iar în pădure nu mai rămăsese decât o pată cenuşie pe cer, care să-i arate încotro era estul, iar vântul aspru de decembrie aduse cu el un vaier îndepărtat, care putea fi ultimul strigăt al unei păsări de noapte sau primul strigăt al unei păsări de zi.

Shadow se întoarse spre sud şi începu să meargă.

CAPITOLUL ŞAPTE

Din moment ce zeii hinduşi sunt „nemuritori” doar într-un sens foarte restrâns - pentru că s-au născut şi mor ei trăiesc majoritatea marilor dileme omeneşti şi deseori par să se deosebească de muritori doar prin câteva detalii lipsite de importanţă… iar de demoni şi mai puţin. Cu toate acestea, sunt consideraţi de către hinduşi ca fiind pri n definiţie o ca tegorie de fiinţe complet diferite de toate celelalte; ei sunt simboluri aşa cum nu poate fi niciun om, indiferent cât de „arhetipală” ar fi istoria vieţii acestuia. Ei sunt actori care joacă roluri ce-s reale doar pentru noi; ei sunt măşti în spatele cărora vedem propriile noastre feţe.

WENDY DONIGER O’FLAHERTY,

„INTRODUCERE”, MITURILE HINDUSE

Shadow mersese spre sud – sau spre ceea ce sperase el că-i sudul – timp de mai multe ore, de-a lungul unui drum îngust şi nemarcat ce se afla, după opinia sa, undeva în sudul Wisconsinului. La un moment dat, mai multe jeepuri veniseră pe drum spre el, cu farurile strălucind, iar el se ghemuise între copaci, până când maşinile se îndepărtaseră.

Ceaţa de dimineaţă atârna la nivelul şoldurilor sale. Maşinile erau negre.

Apoi, după treizeci de minute, auzise zgomotul unor elicoptere îndepărtate, spre vest. Ieşise de pe drumul forestier şi intrase în pădure. Erau două elicoptere, iar el se ghemuise într-o groapă de sub un copac prăbuşit şi le auzise trecând pe deasupra. Când se îndepărtară, Shadow aruncă în grabă o privire către cerul cenuşiu de iarnă. Fu satisfăcut să vadă că

elicopterele erau vopsite într-un negru mat.

Aşteptă sub copac până când zgomotul lor dispăru

complet.

Sub arbori, zăpada era doar un strat subţire, care scârţâia sub copaci. Shadow se bucura că avea încălzitoarele chimice pentru mâini şi pentru picioare, care-i împiedicau extremităţile să îngheţe. Restul trupului îi amorţise – inima, mintea, sufletul, toate amorţiseră. Şi-şi dădu seama că

amorţeala aceea avea să dureze mult timp şi că începuse cu multă vreme în urmă.

„Ce vreau eu?” se întrebă el. Nu găsi niciun răspuns, aşa că se mulţumi să meargă mai departe prin pădure, pas după

pas. Arborii îi păreau familiari, unele zone ale peisajului îi trezeau un sentiment de deja-vu. Mergea în cerc? Poate că

avea să meargă şi să tot meargă, până când aveau să i se termine încălzitoarele chimice şi dulciurile, iar atunci avea să

se aşeze şi să nu se mai ridice niciodată…

Ajunse la un pârâu lat şi decise să meargă de-a lungul lui.