Omul-bizon dădu încet din cap. Buzele lui nu se mişcară, dar în capul lui Shadow răsună o voce care-i spuse:

— Unde te duci, Shadow?

— La Cairo.

— De ce?

— Unde să mă duc? Acolo mi-a cerut Wednesday să mă

duc. I-am băut miedul.

În visul lui Shadow, care se supunea puterii logicii viselor, o asemenea obligaţie părea imposibil de încălcat: băuse miedul lui Wednesday de trei ori şi încheiase un pact – deci nu mai avea de ales.

Bărbatul cu cap de bizon întinse o mână în foc, răscolind jarul şi vreascurile rupte, până se făcu vâlvătaie.

52 Alice – eroina romanelor lui Lewis Carroll.

— Vine furtuna, zise el.

Avea mâinile murdare de cenuşă şi le şterse de pieptu-i fără păr, lăsând pe el dâre negre de funingine.

— Voi îmi spuneţi într-una chestia asta. Pot să te întreb ceva?

Urmă un interval de tăcere. O muscă se aşeză pe fruntea păroasă. Omul-bizon o goni, apoi zise:

— Întreabă-mă.

— E adevărat? Oamenii ăia sunt zei? Mi se pare…

Shadow se gândi un timp, apoi zise:

— … imposibil.

Cuvântul nu era chiar cel pe care-l căutase, dar părea a fi cel mai potrivit pe care-l putuse găsi.

— Ce sunt zeii? întrebă omul-bizon.

— Nu ştiu, îi răspunse Shadow.

Se auzi un bocănit, neîncetat şi puternic. Shadow aşteptă

ca omul-bizon să mai spună ceva, să-i explice ce erau zeii, să-i explice coşmarul în care se transformase viaţa lui.

Îi era frig. Focul nu mai ardea.

Cioc. Cioc. Cioc.

Shadow deschise ochii şi se ridică, ameţit. Îngheţase, iar cerul de deasupra maşinii avea culoarea aceea purpurie adâncă, luminoasă care desparte înserarea de noapte.

Cioc. Cioc. Cineva zise:

— Hei, domnule!

Shadow întoarse capul. Acel cineva stătea lângă maşină şi era doar o umbră ceva mai întunecată pe cerul ce se întuneca. Shadow întinse mâna şi coborî fereastra câţiva centimetri. Scoase apoi nişte sunete de om care se trezeşte din somn şi zise:

— Salut.

— Vă simţiţi bine? Sunteţi bolnav? Aţi băut?

Vocea era piţigăiată – de femeie sau de băiat.

— Mă simt bine, răspunse Shadow. Stai puţin.

Deschise portiera şi ieşi, întinzându-şi membrele amorţite şi gâtul. Apoi îşi frecă mâinile, ca să-şi pună sângele în mişcare şi să se încălzească.

— Oho! Sunteţi foarte înalt!

— Aşa se zice, replică Shadow. Tu cine eşti?

— Sunt Sam, îi răspunse vocea.

— Sam fată ori Sam băiat?

— Fată. Într-o perioadă am fost Sammi cu „i” la sfârşit, şi puneam o faţă zâmbitoare deasupra lui „i”, dar până la urmă

m-am săturat de chestia asta, pentru că toată lumea o făcea, aşa că am renunţat.

— Bine, fată Sam. Du-te acolo şi uită-te spre şosea.

— De ce? Eşti un asasin ţicnit sau ceva în genul ăsta?

— Nu. Vreau să mă uşurez şi am nevoie de un pic de intimitate.

— Oh! Bine. Am priceput. Nicio problemă. Vă înţeleg. Eu nu pot să fac pipi dacă-i cineva în cabina alăturată.

Sindromul vezicii timide.

— Te rog!

Fata se duse de cealaltă parte a maşinii, iar Shadow făcu câţiva paşi spre câmp, îşi trase fermoarul de la pantaloni şi urină vreme îndelungată pe un stâlp de gard. Apoi se întoarse la automobil. Ultimele licăriri ale asfinţitului deveniseră noapte.

— Mai eşti aici? întrebă el.

— Da, îi răspunse fata. Cred că aveţi o vezică mare cât lacul Erie. În timpul cât faceţi pipi se nasc imperii şi se prăbuşesc. Am auzit totul.

— Mulţumesc. Voiai ceva?

— Voiam să văd dacă vă simţiţi bine, adică dacă aţi murit sau s-a întâmplat ceva şi-i nevoie să chem poliţia. Dar fereastra era aburită, aşa că mi-am spus că se poate să fiţi în viaţă.