Burma Shave
Apoi ajunseră la capătul unei rampe, având în faţa lor o prăvălie în care se vindea îngheţată. Teoretic, prăvălia era deschisă, dar fata care spăla pe jos avea o mutră care spunea că magazinul e închis, aşa că se duseră mai departe, până la pizzeria-cofetărie, în care se afla doar un negru în vârstă, ce purta un costum bine croit şi mănuşi galbene. Negrul era scund, tipul acela de om pe care trecerea anilor pare să-l turtească. Mânca o îngheţată enormă, cu straturi de mai multe culori, şi bea cafea dintr-o cană supradimensionată. În scrumiera din faţa lui ardea un trabuc negru.
— Trei cafele, îi spuse Wednesday lui Shadow, apoi se duse la toaletă.
Shadow cumpără cafelele şi le duse lui Cernobog, care se aşezase lângă bătrânul negru şi fuma o ţigară pe furiş, de parcă i-ar fi fost teamă să nu fie prins. Celălalt, jucându-se fericit cu îngheţata, părea că ignoră trabucul din scrumieră, dar în timp ce Shadow se apropia, înhăţă trabucul şi trase zdravăn din el, după care scoase două inele de fum – mai întâi unul mare, apoi altul, mai mic, care trecu prin cel dintâi
– şi rânji încântat de sine.
— Shadow, ţi-l prezint pe domnul Nancy, zise Cernobog.
Bătrânul se ridică în picioare şi-i întinse mâna dreaptă, în
mănuşă galbenă.
— Mă bucur să te cunosc, zise el cu un zâmbet strălucitor.
Ştiu cine eşti. Lucrezi pentru ticălosul ăla bătrân cu un singur ochi, nu-i aşa?
Avea în glas o urmă de accent care putea fi caraibian.
— Da, lucrez pentru domnul Wednesday, răspunse Shadow. Vă rog, luaţi loc.
Cernobog trase din ţigară.
— Cred că nouă, celor de felul nostru, ne plac atât de mult ţigările pentru că ne amintesc de jertfele care erau arse în cinstea noastră, de fumul ce se ridica în timp ce oamenii ne cereau aprobarea sau favoarea, spuse el.
— Mie nu mi-au oferit niciodată aşa ceva, zise Nancy. Cel mai bun lucru pe care mi l-au oferit a fost o grămadă de fructe, poate carne de capră cu orez, ceva rece de băut şi o femeie bătrână, mare şi cu ţâţe tari, care să-mi ţină
companie, spuse el şi rânji, făcându-i cu ochiul lui Shadow.
— În ziua de azi, concluzionă Cernobog, fără să-şi schimbe expresia, nu mai primim nimic.
— Nu mă mai lăcomesc la fructe ca altădată, replică
domnul Nancy, cu ochii strălucind. Dar în lumea asta nu poţi obţine în schimbul banilor nimic mai grozav decât o femeie bătrână, mare şi cu ţâţe tari. Unii zic că trebuie să te uiţi mai întâi la fund, dar eu vă spun că ţâţele sunt cele care-mi pornesc motorul într-o dimineaţă răcoroasă.
Nancy începu să râdă – un râs răsunător, de om vesel –, iar Shadow se pomeni că, în ciuda sa, îl plăcea pe bătrân.
Wednesday se întoarse şi-i strânse mâna lui Nancy.
— Shadow, vrei ceva de mâncare? O felie de pizza? Ori un sandvici?
— Nu mi-e foame, îi răspunse Shadow.
— Să-ţi spun ceva, zise domnul Nancy. S-ar putea să
treacă timp îndelungat până la masa următoare. Dacă îţi oferă cineva de mâncare, acceptă. Nu mai sunt tânăr cum am fost, dar să-ţi spun ceva: nu ratez niciodată ocazia să mă piş, să mănânc sau să închid ochii pentru o jumătate de oră. Ai priceput?
— Da, dar chiar nu mi-e foame.
— Eşti un tip solid, spuse Nancy, uitându-se în ochii lui Shadow cu ochii lui bătrâni, de culoarea mahonului. Eşti o grămadă înaltă de apă, dar să-ţi spun ceva: nu pari prea strălucit. Am avut un fiu, prost ca un om care şi-a cumpărat prostia la preţ redus, iar tu îmi aminteşti de el.
— Dacă nu vă deranjează, o să iau afirmaţia dumneavoastră ca pe un compliment, replică Shadow.
— Ţi se pare un compliment să ţi se spună că eşti tâmpit ca un tip care doarme atât de târziu dimineaţa încât a rămas fără creier?
— Nu, pentru că am fost comparat cu un membru al familiei dumneavoastră.
Domnul Nancy îşi stinse trabucul, apoi îşi scutură nişte cenuşă imaginară de pe mănuşile lui galbene.
— S-ar putea să nu fii cea mai proastă alegere pe care putea s-o facă bătrânul Un-Ochi, comentă Nancy.
Apoi se întoarse către Wednesday.
— Ai idee câţi dintre noi vor fi aici în seara asta?
— Am trimis mesajul tuturor celor pe care i-am putut găsi, răspunse Wednesday. Evident, nu vor putea toţi să vină. Iar unii dintre ei, adăugă el, aruncând o privire către Cernobog, s-ar putea să nu vrea să vină. Dar cred că ne putem aştepta la vreo câteva zeci. Iar ştirea va circula.
Trecură pe lângă vitrine cu armuri („fals victorian”, se pronunţă Wednesday în timp ce mergeau pe lângă geamul vitrinelor, „fals modern, coif din secolul al doisprezecelea plasat pe o reproducere din secolul al şaptesprezecelea, mănuşă stângă din secolul al cincisprezecelea…”), apoi Wednesday ieşi afară pe o uşă şi îi puse să ocolească
exteriorul clădirii („nu mă descurc cu atâtea intrări şi ieşiri”, zise Nancy, „nu mai sunt tânăr ca altădată şi vin dintr-un climat mai cald”), merseră pe o alee curbă, pătrunseră pe o altă uşă şi intrară în încăperea caruselului.
Se auzea muzică de flaşnetă: un vals de Strauss, strident şi uneori discordant. Pe peretele din partea prin care intraseră erau atârnaţi cai vechi de carusel, sute de cai, unii care aveau nevoie de un strat de vopsea, alţii care aveau nevoie să fie şterşi de praf; deasupra lor atârnau o duzină de
îngeri cu aripi, evident făcuţi din manechine de femei, manechine de pus în vitrine – unii scoteau la iveală sâni asexuaţi, alţii îşi pierduseră aripile şi priveau orbeşte în întuneric.
Iar acolo se afla şi caruselul.
