semene cu gura căscată a unui monstru uriaş, cu dinţi ascuţiţi, gata să-i facă bucăţi pe toţi.

Wednesday se mişca printre ceilalţi ca un politician, măgulind, încurajând, zâmbind, contrazicând cu blândeţe, liniştind.

— Toate astea au existat?

— Ce să existe, Creier-De-Găină? întrebă domnul Nancy.

— Clădirea. Focul. Boaşele tigrului. Rotitul în carusel.

— Ce naiba, nimeni n-are voie să se urce în carusel! N-ai citit afişul? Hai să mergem.

Gura monstrului dădea în Camera Orgilor, lucru care-l ului pe Shadow, pentru că pe acolo veniseră. Văzută a doua 47 Valsul împăratului (Kaiser-Walzer), vals compus de Johann Strauss II în 1889.

oară, încăperea arăta la fel de ciudat. Wednesday îi conduse în sus, pe nişte scări, trecură pe lângă modelele în mărime naturală ale celor patru călăreţi ai Apocalipsei, care atârnau de tavan, apoi se luară după indicatoarele care arătau unde-i ieşirea.

Shadow şi Nancy rămaseră în urmă. Ieşiră din Casa de pe Stâncă, trecură pe lângă magazinul de suveniruri şi ajunseră

în parcare.

— Păcat că a trebuit să plecăm înainte de a parcurge toată

clădirea, zise domnul Nancy. Sperasem să văd cea mai mare orchestră artificială din întreaga lume.

— Am văzut-o, replică Cernobog. Nu-i cine ştie ce.

Restaurantul se afla la zece minute de mers. Wednesday spusese tuturor invitaţilor că va plăti el cina din seara aceea şi organizase transportul celor care nu aveau mijloace proprii de locomoţie.

Shadow se întrebă cum ajunseseră până la Casa de pe Stâncă, dacă nu aveau maşină, şi cum aveau să se întoarcă

acasă, dar nu zise nimic. I se păru că era mai bine aşa.

Avea de dus la restaurant câţiva dintre oaspeţii lui Wednesday: femeia în sari roşu, care se aşezase pe scaunul din faţă, lângă el, şi doi bărbaţi care stăteau pe bancheta din spate. Unul dintre ei era tânărul solid, cu aspect ciudat (Shadow nu-i înţelesese numele, dar i se păruse că fusese ceva care semăna cu „Elvis”), iar celălalt – un individ în costum negru, pe care Shadow nu şi-l amintea.

Stătuse lângă el când acesta se urcase în maşină, îi deschisese uşa apoi i-o închisese, dar nu era în stare să-şi amintească absolut nimic despre el. După ce se aşeză, întoarse capul şi se uită atent la individ, observându-i cu atenţie faţa, părul şi hainele, asigurându-se că o să-l ţină

minte şi că o să-l recunoască dacă îl va reîntâlni. Apoi privi din nou înainte şi porni motorul. Îşi dădu seama însă că tipul îi dispăruse din minte. Rămăsese doar cu o impresie de bogăţie, dar nimic mai mult.

„Sunt obosit”, îşi zise Shadow. Aruncă o privire în dreapta, către femeia din India. Observă colierul subţire, din cranii de

argint, care-i înconjura gâtul; remarcă brăţările de la mâini şi capetele care zăngăneau ca nişte clopoţei atunci când femeia se mişca; văzu şi bijuteria de un albastru-închis de pe fruntea ei. Femeia mirosea a mirodenii, a scorţişoară, a nucşoară şi a flori. Părul ei începuse să încărunţească.

Femeia zâmbi, când văzu că se uita la ea.

— Poţi să-mi spui Mama-ji, zise ea.

— Mama-ji, eu sunt Shadow.

— Domnule Shadow, ce crezi despre planurile patronului dumitale?

Shadow reduse viteza, în timp ce un camion mare, negru, trecea pe lângă ei, stropindu-i cu noroi, după care răspunse:

— Eu nu l-am întrebat, iar el nu mi-a spus nimic.

— Dacă mă întrebi pe mine, o să-ţi spun că vrea o ultimă

împotrivire. Vrea să dispărem într-o vâlvătaie glorioasă. Asta vrea. Iar noi suntem suficient de bătrâni şi suficient de proşti pentru ca unii dintre noi să fie de acord.

— Mama-ji, nu-i treaba mea să pun întrebări, zise Shadow, iar în maşină răsună râsul ca un zăngănit de clopoţei al femeii.

Bărbatul de pe bancheta din spate – nu tânărul cu aspect ciudat – zise ceva, iar Shadow îi răspunse, dar după o clipă

nu-şi mai amintea ce-i răspunsese.

Tânărul cu înfăţişare ciudată nu zise nimic, dar începu să

fredoneze ceva, cu un mormăit melodios care făcu interiorul maşinii să vibreze.

Tânărul avea o înălţime mijlocie, însă o formă bizară.

Shadow auzise că există oameni cu pieptul ca un butoi, dar nu găsise o imagine care să se potrivească acestei metafore.

Tânărul acela avea pieptul ca un butoi, picioare ca nişte trunchiuri de copac şi braţele ca nişte jamboane. Purta o scurtă neagră cu glugă, mai multe pulovere, pantaloni groşi şi o pereche de tenişi albi, care nu se potriveau nici cu vremea aceea de iarnă, nici cu restul hainelor. Tenişii erau de dimensiunile cutiilor pentru pantofi. Degetele individului, cu vârfuri drepte, semănau cu nişte cârnaţi.

— Fredonaţi ceva, îi zise Shadow.

— Scuze, răspunse tânărul cel bizar, cu o voce gravă, uşor

stânjenit, şi încetă să fredoneze.

— Nu vă opriţi, îi zise din nou Shadow. Îmi plăcea melodia.

Tânărul cel ciudat ezită, apoi reîncepu să fredoneze, cu o voce la fel de profundă şi de răsunătoare ca înainte. De data aceasta, în fredonatul său se distingeau şi cuvinte.

— Jos jos jos, cântă el, cu glas atât de profund că

ferestrele zăngăniră. Jos jos jos, jos jos, jos jos.

De cornişele clădirilor pe lângă care treceau atârnau lumini de Crăciun. De la becuri de un auriu discret, care clipeau, până la imagini gigantice de oameni de zăpadă, ursuleţi sau stele multicolore.

Shadow opri în faţa restaurantului – o clădire mare, în formă de şură – şi-şi lăsă pasagerii lângă intrarea principală.

Apoi conduse maşina în parcare. Dorea să parcurgă singur drumul scurt până la restaurant, să se plimbe prin frig ca să-şi limpezească mintea.

Parcă automobilul în spatele unui camion negru şi se întrebă dacă era acelaşi care îi depăşise în viteză cu puţin timp înainte. Închise portiera maşinii şi rămase în parcare, cu respiraţia transformându-se în aburi din cauza frigului.

Şi-l imagina pe Wednesday în interiorul restaurantului, stând cu oaspeţii săi în jurul unei mese întinse. Se întrebă

dacă o dusese într-adevăr pe Kali cu maşina, pe scaunul din dreapta şoferului, şi se întrebă cine stătuse pe bancheta din spate…