Cu ei aduc zei necunoscuţi, ritualuri,

Pasiuni de tigru ce-şi întinde ghearele;

Pe străzi şi pe alei se-aud limbi barbare Cu accente ameninţătoare,

Pe care numai Turnul Babei le-a mai auzit.

THOMAS BAILEY ALDRICH, „PORŢI

NEPĂZITE”, 1882

La un moment dat, Shadow se rotea în Cel Mai Mare Carusel Din Lume, ţinându-se de tigrul său cu cap de vultur, apoi luminile roşii şi albe ale caruselului se întinseră şi tremurară, după care se stinseră, iar el căzu printr-un ocean de stele şi valsul fu înlocuit de un zgomot ritmic, ca de ţimbale sau ca acela produs de valurile care se sparg pe malurile unui ocean îndepărtat.

Singura lumină era cea a stelelor, dar aceasta scălda totul într-o limpezime rece. Sub el, animalul se întinse şi începu să

alerge. Îi simţea blana caldă sub mâna stângă şi penele sub mâna dreaptă.

— Îţi place să călăreşti, nu-i aşa?

Vocea venea din spatele său şi-i răsuna în urechi şi în minte.

Shadow se întoarse încet, într-o curgere de imagini ale lui însuşi, momente îngheţate, fiecare surprinzând o fracţiune de secundă, fiecare mişcare măruntă durând o perioadă infinită.

Imaginile care ajungeau în mintea sa nu aveau niciun

înţeles: era ca şi cum ar fi văzut lumea prin ochii cu faţete multiple ai unei libelule, însă fiecare faţetă vedea ceva complet diferit, iar el nu era în stare să combine ceea ce vedea – sau credea că vede – într-un întreg care să aibă

înţeles.

Se uita la domnul Nancy, un negru bătrân cu mustăcioară, într-o jachetă sport în carouri şi cu mănuşi galbene ca lămâia, care călărea un leu dintr-un carusel, ce se ridica şi cobora în aer; şi în acelaşi timp, în acelaşi loc, vedea un păianjen împodobit cu pietre scumpe, mare cât un cal, cu ochii alcătuind o nebuloasă de smarald, care se uitau drept la el; şi simultan, Shadow privea un bărbat extraordinar de înalt, cu pielea de culoarea lemnului de tec, cu trei perechi de braţe, ţinându-se strâns cu două dintre cele şase de coama animalului; şi mai vedea un tânăr negru, îmbrăcat în zdrenţe, cu piciorul stâng umflat şi acoperit de muşte; şi la urmă, în spatele tuturor acestor făpturi, Shadow zărea un păianjen micuţ, cafeniu, care se ascundea sub o frunză

uscată, de culoarea ocrului.

Shadow vedea toate aceste făpturi şi ştia că toate erau aceeaşi fiinţă.

— Dacă nu-ţi închizi gura, îi spuseră multele făpturi care erau domnul Nancy, o să-ţi între o muscă în ea.

Shadow îşi închise gura şi înghiţi în sec.

Pe o colină, la vreo jumătate de kilometru de ei, se afla o clădire din lemn. Iar ei se îndreptau către clădire, în spatele animalelor care alergau fără zgomot cu copitele şi picioarele lor pe nisipul uscat de la marginea mării.

Cernobog gonea călare pe centaurul său. Îl bătu pe acesta pe mâna-i omenească, apoi îi spuse lui Shadow, ca şi cum s-ar fi scuzat:

— Nimic din toate astea nu se întâmplă cu adevărat. Totul e doar în mintea ta. Mai bine nu te gândi la aşa ceva.

Shadow văzu un bătrân imigrant est-european, cu părul încărunţit, cu un pardesiu jerpelit şi cu un dinte de culoarea fierului. Dar mai văzu şi o făptură neagră, îndesată, mai întunecată decât bezna care-i înconjura, cu ochii ca doi cărbuni încinşi; şi mai văzu un prinţ cu păr lung, negru şi cu

o mustaţă lungă, cu sânge pe mâini şi pe faţă, călare pe o creatură pe jumătate om, pe jumătate animal, cu figura şi torsul tatuate cu spirale şi curbe albastre.

— Cine eşti? întrebă Shadow. Ce eşti?

Animalele care-i cărau alergau de-a lungul ţărmului.

Valurile veneau şi se spărgeau pe plaja nopţii.

Wednesday îşi conducea lupul – care era acum o fiară

imensă, de culoarea cărbunelui, cu ochii verzi – către Shadow. Animalul lui Shadow sări înapoi, ferindu-se de lup, iar Shadow îl mângâie pe gât şi-i spuse să nu se teamă.

Animalul mişcă din coada lui de tigru, cu un semn de agresivitate. Shadow avu impresia că mai era acolo un alt lup, geamănul celui pe care-l călărea Wednesday, alergând alături de ei printre dunele de nisip, însă acesta dispăru imediat din vedere.

— Mă recunoşti, Shadow? întrebă Wednesday.

Stătea călare pe lupul său, ţinându-şi capul sus. Ochiul său drept lucea şi scânteia, ochiul său stâng rămânând opac.

Wednesday purta o mantie cu o glugă mare, ca de călugăr, iar privirea lui îl fixa din umbra acesteia.

— Ţi-am făgăduit că o să-ţi spun numele mele. Iată cum mi se spune: mi se spune Cel-Ce-Se-Bucură-De-Război, Cel-Cu-Mască, Cel-Ce-Atacă şi Cel-De-Al-Treilea. Eu sunt Cel-Cu-Un-Singur-Ochi. Mi se spune Cel-Prea-Inalt şi Cel-Care-Ghiceşte-Adevărul. Eu sunt Grimnir, eu sunt Cel-Cu-Glugă.

Eu sunt Tatăl Tuturor şi eu sunt Gondlir Cel-Cu-Bagheta-Magică. Am atâtea nume câte adieri există şi atâtea titluri câte feluri de a muri. Corbii mei se numesc Huginn şi Muninn, Gândul şi Amintirea. Lupii mei se cheamă Freki şi Geri; calul meu este spânzurătoarea.

Doi corbi de un cenuşiu fantomatic, ca nişte piei transparente de păsări, se aşezară pe umerii lui Wednesday şi-şi înfipseră ciocurile în capul lui Wednesday, de parcă i-ar fi ciugulit mintea, apoi zburară din nou în lume.

„Ce să cred?” se întrebă Shadow, iar vocea reveni la el de undeva, din străfundurile lumii, într-o şoaptă de bas: „Să

crezi totul”.

— Odin? zise Shadow, iar vântul îi şterse cuvintele de pe

buze.

— Odin, şopti Wednesday, iar izbitura valurilor pe plaja de cranii nu fu suficient de puternică pentru a-i acoperi şoapta.

Odin, zise Wednesday, simţind gustul cuvântului în gură.

Odin, zise Wednesday, iar vocea lui deveni un răcnet triumfător care îşi purtă ecoul dintr-un orizont în altul.

Numele lui se umflă, crescu şi umplu lumea, ca bubuitul sângelui în urechile lui Shadow.

Apoi, ca în vis, nu mai călăreau către clădirea îndepărtată.

Erau deja acolo, iar animalele lor fuseseră legate în adăpostul din spatele ei.

Sala era imensă, dar primitivă, acoperită cu paie şi cu pereţi de lemn. Focul ardea în mijlocul ei şi pe Shadow îl usturau ochii din cauza fumului.

— Ar fi fost mai bine dacă am fi făcut asta în mintea mea, nu în a lui, bombăni domnul Nancy către Shadow. Ar fi fost mai cald.

— Suntem în mintea lui?