unii dintre prietenii fermierului Richardson şi nevestele lor îl ocoliră când îl întâlniră în oraş, cei mai mulţi dintre ei fură
de părere că noua doamnă Richardson arăta a naibii de bine şi că Johnnie Richardson făcuse un lucru bun pentru el.
După un an, Essie născu un alt copil, un alt băiat, însă
acesta era blond precum tatăl lui şi sora sa vitregă. Îl botezară John, ca pe tatăl său.
Cei trei copii se duceau duminica la biserică pentru a-i asculta pe predicatorii itineranţi şi la şcoală pentru a învăţa
literele şi cifrele împreună cu copiii altor mici fermieri. Iar Essie avea grijă ca ei să cunoască misterele spiriduşilor, cele mai mari mistere dintre toate – ale omuleţilor cu părul roşu, cu ochii şi hainele verzi ca apa râului, cu nasul în sus, amuzanţi, care se uită saşiu şi care pot, dacă le trece prin minte, să te rotească, să te răsucească şi să te arunce din cale, dacă nu cumva ai în buzunar nişte sare sau puţină
pâine. Când copiii se duceau la şcoală, fiecare lua într-un buzunar un strop de sare şi într-altul o pâinică, vechile simboluri ale vieţii şi ale pământului, ca să fie siguri că se vor întoarce acasă încă o dată fără să păţească nimic, aşa cum făceau întotdeauna.
Copiii crescură pe dealurile cu vegetaţie bogată din Virginia, crescură mari şi puternici (cu toate că Anthony, primul ei fiu, a fost întotdeauna mai slab, mai palid şi mai bolnăvicios), iar familia Richardson era fericită şi Essie îşi iubea bărbatul cât de mult putea. Erau căsătoriţi de zece ani când John Richarson avu o durere de dinţi atât de cumplită, încât căzu de pe cal. Îl duseră în cel mai apropiat oraş, unde dintele i se scoase. Dar era prea târziu, otrăvirea sângelui îi veni de hac iar el se prăpădi, negru la faţă şi gemând. Îl înmormântară sub salcia lui favorită.
Văduvei Richardson i-a fost lăsată ferma în administrare până când cei doi copii ai lui Richardson aveau să ajungă
maturi. Ea conduse servitorii cu contract şi sclavii şi reuşi să
obţină an de an recolta de tutun. Turna cidru la rădăcinile merilor, în noaptea de Anul Nou, şi lăsa o pâine proaspăt coaptă pe câmp, în timpul secerişului. Şi punea întotdeauna un castron cu lapte lângă uşa din dos. Ferma înflorea, iar văduva Richardson îşi câştigase reputaţia de negustoreasă
dură, dar care avea întotdeauna recoltă bună şi care nu vindea gioarse drept marfă de calitate.
Şi lucrurile merseră aşa încă zece ani, dar după aceea urmă un an rău, pentru că Anthony, fiul ei, îl ucise pe Johnnie, fratele său vitreg, în timpul unei dispute despre viitorul fermei şi despre cui să fie acordată mâna Phyllidei.
Unii spuneau că n-ar fi vrut să-şi omoare fratele şi că a fost o lovitură dată din prostie, dar care îşi atinsese prea bine ţinta;
alţii însă aveau o părere exact opusă. Anthony fugi, lăsând-o pe Essie să-şi înmormânteze fiul mai mic lângă tatăl lui. Unii spuneau că Anthony fugise la Boston, alţii ziceau că fugise spre sud, către Florida, iar mama lui era de părere că luase o corabie spre Anglia, ca să se înroleze în armata regelui George şi să lupte împotriva scoţienilor răzvrătiţi. Dar după
dispariţia celor doi fii, ferma rămăsese un loc pustiu şi trist, iar Phyllida tânjea şi jelea de parcă i-ar fi fost zdrobită inima.
Şi mama ei vitregă nu putea să spună sau să facă nimic ca să-i readucă zâmbetul pe buze.
Însă cu inima zdrobită sau nu, aveau nevoie de un bărbat la fermă, aşa că Phyllida se mărită cu Harry Soames, de meserie dulgher de corăbii, dar care se plictisise de mare şi visa la viaţa pe uscat, într-o fermă ca aceea din Lincolnshire, unde crescuse. Şi cu toate că ferma Richardson era mai mică, Harry Soames găsi asemănarea destul de mare ca să-l facă fericit. Din Phyllida şi Harry se născură cinci copii, dintre care trei trăiră.
Văduva Richardson simţea lipsa fiilor săi, simţea lipsa soţului, cu toate că el ajunsese acum doar amintirea unui om amabil care o tratase cu bunăvoinţă. Copiii Phyllidei veneau la Essie să asculte poveşti, iar ea le vorbea despre Câinele Negru din Mlaştină, despre Cap-Ras şi Oase-Roşii, despre Omul-Măr, dar pe ei nu-i interesa aşa ceva, ei voiau poveşti despre Jack – Jack şi vrejul de fasole, Jack ucigătorul de uriaşi sau Jack, pisica lui şi regele. Essie îi iubea pe copii ca şi cum ar fi fost carne din carnea ei, deşi uneori îi striga pe numele celor morţi de multă vreme.
Era luna mai, iar ea îşi luă scaunul şi-l duse în grădina de legume, să culeagă mazăre şi s-o cureţe în lumina soarelui, pentru că, în ciuda căldurii din Virginia, frigul îi intrase în oase, aşa cum promoroaca i se aşternuse în păr, iar un pic de căldură i-ar fi prins bine.
În timp ce văduva Richardson curăţa mazărea cu mâinile ei bătrâne, îi trecu prin minte că ar fi fost plăcut dacă s-ar mai putea plimba odată prin mlaştinile şi pe colinele din Cornwallul ei natal, şi-şi aminti cum stătea pe prundiş pe când era fetiţă, aşteptând întoarcerea bărcii tatălui ei de pe
marea cea cenuşie. Mâinile ei, butucănoase şi cu încheieturile albăstrite, desfăceau păstăile de mazăre, împingeau boabele într-un castron de lut, apoi aruncau păstăile goale în poala şorţului. Apoi se trezi amintindu-şi ceea ce nu-şi mai amintise de multă vreme, o viaţă de mult uitată: cum şterpelea pungi cu bani şi cum fura bucăţi de mătase cu degetele ei îndemânatice; iar acum şi-l aminteşte pe temnicerul din Newgate, care-i spune că vor trece douăsprezece săptămâni până la anchetarea cazului ei şi că
ar putea să scape de spânzurătoare dacă ar arăta că-i însărcinată şi că e foarte frumoasă… şi cum ea se întoarce spre zid şi-şi ridică îndrăzneaţă fusta, urându-se pe sine şi urându-l pe el, dar ştiind că avea dreptate; şi simţământul vieţii dinlăuntrul ei, ceea ce însemna că putea să înşele moartea pentru încă un timp…
— Essie Tregowan? întrebă străinul.
Văduva Richardson privi în sus, apărându-şi ochii de soarele de mai.
— Vă cunosc? întrebă ea.
Nu-l auzise apropiindu-se.
Bărbatul era complet îmbrăcat în verde: pantaloni de-un verde prăfuit, jachetă verde şi o haină de un verde-închis.
Avea părul roşu ca morcovul şi-i zâmbea cu toată gura. Era ceva în el care o făcea bucuroasă, dar şi ceva care-i şoptea că
e în pericol.
— Ar trebui să mă cunoşti, răspunse el.
El se uită în jos la ea, ea se uită în sus la el, privindu-i faţa rotundă şi căutând vreun semn ca să-l identifice. Străinul arăta tânăr, ca unul dintre nepoţii ei, dar o chemase cu numele ei vechi, iar în vocea lui se simţea un accent pe care îl ştia din copilărie, de pe stâncile şi din mlaştinile de acasă.
— Eşti din Cornwall? întrebă ea.
— Da, spuse roşcatul, sunt un Văr Jack. Sau mai bine zis am fost, dar acum sunt aici, în lumea asta nouă, unde nimeni nu-mi pune bere sau lapte, nici nu-mi lasă o pâine la vremea secerişului.
Bătrâna îşi aşeză mai bine blidul în poală.
— Dacă eşti cine cred eu că eşti, atunci nu vreau să mă
cert cu tine.
O auzi în casă pe Phyllida bombănind-o pe menajeră.
— Nici eu nu vreau să mă cert cu tine, zise roşcatul, cu oarecare tristeţe, cu toate că tu şi câţiva ca tine m-aţi adus aici, în ţara asta în care nu-i loc pentru magie, nici pentru spiriduşi sau cei asemenea lor.
— Mi-ai adus mult bine, spuse ea.
