Wednesday se întoarse şi-i strânse mâna lui Nancy.

— Shadow, vrei ceva de mâncare? O felie de pizza? Ori un sandvici?

— Nu mi-e foame, îi răspunse Shadow.

— Să-ţi spun ceva, zise domnul Nancy. S-ar putea să

treacă timp îndelungat până la masa următoare. Dacă îţi oferă cineva de mâncare, acceptă. Nu mai sunt tânăr cum am fost, dar să-ţi spun ceva: nu ratez niciodată ocazia să mă piş, să mănânc sau să închid ochii pentru o jumătate de oră. Ai priceput?

— Da, dar chiar nu mi-e foame.

— Eşti un tip solid, spuse Nancy, uitându-se în ochii lui Shadow cu ochii lui bătrâni, de culoarea mahonului. Eşti o grămadă înaltă de apă, dar să-ţi spun ceva: nu pari prea strălucit. Am avut un fiu, prost ca un om care şi-a cumpărat prostia la preţ redus, iar tu îmi aminteşti de el.

— Dacă nu vă deranjează, o să iau afirmaţia dumneavoastră ca pe un compliment, replică Shadow.

— Ţi se pare un compliment să ţi se spună că eşti tâmpit ca un tip care doarme atât de târziu dimineaţa încât a rămas fără creier?

— Nu, pentru că am fost comparat cu un membru al familiei dumneavoastră.

Domnul Nancy îşi stinse trabucul, apoi îşi scutură nişte cenuşă imaginară de pe mănuşile lui galbene.

— S-ar putea să nu fii cea mai proastă alegere pe care putea s-o facă bătrânul Un-Ochi, comentă Nancy.

Apoi se întoarse către Wednesday.

— Ai idee câţi dintre noi vor fi aici în seara asta?

— Am trimis mesajul tuturor celor pe care i-am putut găsi, răspunse Wednesday. Evident, nu vor putea toţi să vină. Iar unii dintre ei, adăugă el, aruncând o privire către Cernobog, s-ar putea să nu vrea să vină. Dar cred că ne putem aştepta la vreo câteva zeci. Iar ştirea va circula.

Trecură pe lângă vitrine cu armuri („fals victorian”, se pronunţă Wednesday în timp ce mergeau pe lângă geamul vitrinelor, „fals modern, coif din secolul al doisprezecelea plasat pe o reproducere din secolul al şaptesprezecelea, mănuşă stângă din secolul al cincisprezecelea…”), apoi Wednesday ieşi afară pe o uşă şi îi puse să ocolească

exteriorul clădirii („nu mă descurc cu atâtea intrări şi ieşiri”, zise Nancy, „nu mai sunt tânăr ca altădată şi vin dintr-un climat mai cald”), merseră pe o alee curbă, pătrunseră pe o altă uşă şi intrară în încăperea caruselului.

Se auzea muzică de flaşnetă: un vals de Strauss, strident şi uneori discordant. Pe peretele din partea prin care intraseră erau atârnaţi cai vechi de carusel, sute de cai, unii care aveau nevoie de un strat de vopsea, alţii care aveau nevoie să fie şterşi de praf; deasupra lor atârnau o duzină de

îngeri cu aripi, evident făcuţi din manechine de femei, manechine de pus în vitrine – unii scoteau la iveală sâni asexuaţi, alţii îşi pierduseră aripile şi priveau orbeşte în întuneric.

Iar acolo se afla şi caruselul.

Un afiş proclama că era cel mai mare din lume, spunea cât cântărea, câte mii de becuri se aflau în candelabrele care atârnau de el cu măreţie gotică, şi interzicea tuturor să se caţăre sau să încalece pe animale.

Şi ce animale! Shadow se uita, impresionat fără să vrea, la sutele de făpturi în mărime naturală care alcătuiau un cerc pe platforma caruselului. Făpturi adevărate, imaginare sau combinaţii ale lor. Fiecare făptură era diferită. Shadow văzu o sirenă-femeie şi o sirenă-bărbat, un centaur şi un inorog, doi elefanţi (unul uriaş, altul pitic), un buldog, o broască şi un phoenix, o zebră, un tigru, un vasilisc, o lebădă înhămată la o trăsură, un bou alb, o vulpe, două foci gemene, chiar şi un şarpe de mare, toate în culori strălucitoare şi foarte reale; toate alergau pe platformă în timp ce valsul se sfârşea şi începea un alt vals. Caruselul nu-şi încetini mişcarea.

— La ce foloseşte asta? întrebă Shadow. Bine, am înţeles, e cel mai mare din lume, are sute de animale, mii de becuri şi se învârte fără încetare, dar nu călăreşte nimeni pe animalele alea.

— Nu-i aici ca să fie călărit de oameni, îi răspunse Wednesday. E aici ca să fie admirat. E aici ca să fie.

— Ca o roată pentru rugăciuni care se tot roteşte, zise domnul Nancy. Acumulează putere.

— Şi unde ne întâlnim cu ceilalţi? întrebă Shadow. Ai spus, credeam, că ne vom întâlnim aici. Dar sala este goală.

Wednesday îşi etală rânjetul său înspăimântător.

— Shadow, pui cam multe întrebări. Nu eşti plătit ca să

pui întrebări.

— Scuze.

— Vino aici şi ajută-ne să urcăm, zise Wednesday, şi se duse într-o parte a platformei, unde se afla o descriere a caruselului şi un avertisment că nu trebuie să urce nimeni pe el.

Shadow se gândi să spună ceva, dar în loc de asta îi ajută

să urce, unul câte unul. Wednesday era deosebit de greu, Cernobog se căţără singur, mulţumindu-se doar să se sprijine de umărul lui Shadow, Nancy păru că nu are niciun pic de greutate. Fiecare dintre bătrâni se urcă pe bordură şi apoi, cu un pas şi-o săritură, ajunse pe platforma ce se rotea.

— Ce faci? se răsti Wednesday. Nu vii?

Shadow ezită un moment, aruncă o privire în jur, să vadă

dacă nu-l privea vreun angajat al Casei de pe Stâncă, apoi se ridică pe bordura Celui Mai Mare Carusel Din Lume. Îşi dădu seama, amuzat şi un pic uimit, că îl îngrijora mai mult faptul că încălca regulile urcându-se în carusel, decât că în după-amiaza aceea fusese complice la jefuirea unei bănci.

Fiecare dintre bătrâni îşi alese câte un animal de călărit.

Wednesday se căţără pe un lup auriu. Cernobog se urcă pe un centaur în armură, care avea figura ascunsă de un coif de metal. Nancy chicoti şi se strecură pe spatele unui leu imens, aflat în plin salt, surprins de sculptor în timp ce răgea.

Valsul lui Strauss îi roti maiestuos.

Wednesday zâmbea, Nancy râdea încântat, cu chicoteli de bătrân, până şi acrul Cernobog părea că se bucură. Shadow se simţi ca şi cum i-ar fi fost luată o greutate din spate: cei trei bătrâni se distrau, călărind pe animale în Cel Mai Mare Carusel Din Lume. Şi ce dacă aveau să fie daţi afară în şuturi de acolo? Merita să înduri asta, merita să înduri orice, ca să

te lauzi că ai călărit pe animale în Cel Mai Mare Carusel Din Lume. Merita să încasezi nişte şuturi, dacă te-ai plimbat pe spatele monştrilor acelora uimitori.

Shadow se uită la un buldog, apoi la o sirenă, după aceea la un elefant cu un baldachin de aur, şi până la urmă se urcă

în spatele unei făpturi cu cap de vultur şi cu trup de tigru. Se prinse bine de ea.

Ritmul valsului Dunărea albastră îi cânta şi îi răsuna în minte, luminile celor o mie de becuri sclipeau şi se reflectau, iar timp de o clipă Shadow fu din nou copil şi se simţi fericit că se roteşte în carusel: rămase perfect liniştit, călărindu-şi vulturul-tigru, stând în centrul lumii care se învârtea în jurul său.

Apoi se auzi râzând, cu hohote mai puternice decât sunetul muzicii. Era fericit. De parcă ultimele treizeci şi şase de ore n-ar fi existat, de parcă ultimii trei ani n-ar fi existat, de parcă viaţa lui s-ar fi evaporat, transformându-se în visul cu ochii deschişi al unui copil ce se învârtea în caruselul din parcul Golden Gate din San Francisco, în prima sa călătorie prin Statele Unite, o călătorie-maraton cu vaporul şi cu maşina, în timp ce mama sa stătea şi-l privea mândră iar el mânca din ciocolata care se topea, ţinându-se bine şi sperând că muzica nu se va opri niciodată, caruselul nu va încetini nicicând, rotitul nu va înceta… Se va învârti mereu, mereu, mereu…

Apoi lumina se stinse şi Shadow văzu zeii.

CAPITOLUL ŞASE

Porţile noastre stau larg deschise, nepăzite, Prin ele mulţimea sălbatică trece;

Oameni de pe Volga şi din tătarele stepe, Din Hoang-ho fără chip siluete,

Malaezieni, sciţi, teutoni, celţi, slavi, Fugind de sărăcia Lumii Vechi;