— Nu, zise ea. Frigul nu mă deranjează. Timpul acesta este timpul meu. Nu pot să nu mă simt bine noaptea, aşa cum un peşte nu poate să nu se simtă bine în apa adâncă.
— Vă place noaptea, spuse Shadow, dorindu-şi să fi spus ceva mai înţelept, mai profund.
— Surorile mele au şi ele timpul lor. Zoria Utreniaia se simte bine în zori. În ţara cea veche se trezea ca să deschidă
poarta şi să-l lase pe tatăl nostru să-şi conducă… oh, am uitat cuvântul, e ceva ca o maşină, dar tras de cai…
— Car?
— Carul. Tatăl nostru pleca. Iar Zoria Vecerniaia îi deschidea poarta seara, când se întorcea.
— Şi dumneavoastră?
Femeia tăcu un timp. Avea buze pline, dar foarte palide.
— Eu nu l-am văzut niciodată pe tatăl nostru. Dormeam.
— E o boală?
Ea nu-i răspunse. Dacă ridicase din umeri, atunci mişcarea fusese imperceptibilă.
— Aşadar… voiai să ştii la ce mă uitam.
— La Carul Mare.
Femeia ridică braţul ca să-i arate constelaţia, iar vântul îi lipi cămaşa de noapte de trup. Sfârcurile ei şi fiecare denivelare din jurul lor deveniră vizibile pentru un moment, conturate cu negru prin bumbacul alb. Shadow se înfioră.
— I se spune Carul lui Odin. Şi Ursa Mare. În locul din care venim noi se credea că-i o făptură, nu chiar un zeu, dar asemenea unui zeu, o făptură rea înlănţuită de stelele acelea.
Iar dacă ar scăpa, ar mânca tot ce-i în lume. De aceea există
trei surori care trebuie să păzească cerul, toată ziua şi toată
noaptea. Dacă fiinţa aia din stele ar scăpa, lumea s-ar sfârşi.
Pff, şi gata!
— Iar oamenii credeau aşa ceva?
— Credeau. Cu mult timp în urmă.
— Şi dumneavoastră vă uitaţi ca să vedeţi dacă o să zăriţi monstrul din stele?
— Cam aşa ceva. Da.
Shadow zâmbi. Dacă n-ar fi simţit frigul, ar fi fost convins că visează. Totul semăna foarte mult cu un vis.
— Pot să vă întreb ce vârstă aveţi? Surorile dumneavoastră
par mult mai în vârstă.
Femeia dădu din cap.
— Eu sunt cea mai mică. Zoria Utreniaia s-a născut dimineaţa, Zoria Vecerniaia s-a născut seara, iar eu m-am născut la miezul nopţii. Eu sunt sora de la miezul nopţii: Zoria Polunocinaia. Sunteţi căsătorit?
— Soţia mea este moartă. A murit săptămâna trecută, întrun accident de maşină. Am fost ieri la înmormântarea ei.
— Condoleanţe.
— A venit să mă vadă noaptea trecută.
Nu-i fusese greu să-i spună asta, în întuneric şi la lumina lunii. Povestea nu părea la fel de incredibilă ca în timpul zilei.
— Aţi întrebat-o ce dorea?
— Nu, nu chiar.
— Poate că ar fi fost bine. E întrebarea cea mai înţeleaptă
pe care-o poţi pune morţilor. Uneori îţi spun. Zoria Vecerniaia mi-a povestit că aţi jucat dame cu Cernobog.
— Da. A câştigat dreptul de a mă lovi în cap cu un baros.
— În zilele de demult erau duşi oameni în vârful munţilor.
În locuri înalte. Li se zdrobea ceafa cu o piatră. Pentru Cernobog.
Shadow se uită în jur. Nu, erau singuri pe acoperiş.
