— De ce? întrebă Shadow.

— O să vezi. O să-ţi arăt.

Shadow introduse jetonul. Beţivul din cimitir îşi ridică

sticla la gură. Una dintre pietrele de mormânt se trase într-o parte, lăsând să se vadă un cadavru; altă piatră de mormânt se răsturnă, florile fiind înlocuite de o tigvă ce rânjea. În dreapta bisericii apăru un spectru, în timp ce în stânga se ivi ceva neliniştitor, cu o figură ascuţită, aducând cumva cu un cap de pasăre, un coşmar palid, ca din picturile lui Bosch,

care alunecă iute de pe o piatră de mormânt şi dispăru apoi în umbră. După aceea, uşa bisericii se deschise, preotul ieşi afară iar fantomele şi cadavrele dispărură, şi în cimitir mai rămaseră doar preotul şi beţivul. Preotul se uită mustrător spre beţiv, apoi se duse înapoi, prin uşa deschisă, care se închise în urma sa, iar vagabondul rămase singur.

Povestea din automat era deosebit de tulburătoare. Mai mult decât trebuia să fie o poveste dintr-un automat, îşi zise Shadow.

— Ştii de ce ţi-am arătat-o? întrebă Cernobog.

— Nu.

— Pentru că arată lumea aşa cum este. Lumea adevărată.

Ea se află acolo, în cutia asta.

Apoi merseră printr-o încăpere sângerie, plină cu orgi vechi de teatru, cu tuburi uriaşe de orgă şi cu ceea ce păreau a fi cazane uriaşe din cupru, luate dintr-o fabrică de bere.

— Unde ne ducem? întrebă Shadow.

— La carusel, îi răspunse Cernobog.

— Dar am trecut de vreo zece ori pe lângă indicatoarele ce arătau încotro e caruselul!

— Noi mergem pe aici. Parcurgem o spirală. Drumul cel mai rapid este uneori cel mai lung.

Pe Shadow începură să-l doară picioarele, iar acest lucru i se păru teribil de ciudat.

O maşinărie mecanică interpreta Beatles, „Octopus’s Garden”, într-o încăpere înaltă de mai multe etaje, al cărei centru era ocupat în întregime de copia unei balene mari, negre, care ţinea în gura ei din fibră de sticlă copia în mărime naturală a unei bărci. De acolo se duseră în Holul Călătoriilor, unde văzură maşina acoperită cu ţiglă, dispozitivul pentru pui al lui Rube Goldberg35, în stare de funcţionare, şi reclame ruginite pentru Burma Shave, prinse de perete.

35 Reuben Garrett Lucius „Rube” Goldberg (1883 – 1970) –

celebru autor american de benzi desenate, care a imaginat diverse maşinării ce execută sarcini simple într-un mod extrem de complicat.

Pe una scria:

Viaţa e grea

E chin şi necaz

Mai bine să n-ai

Barbă pe-obraz

Burma Shave

Iar pe cealaltă:

Maşina-n cotitură

A depăşit un pic

Iar de acuma cioclul

E singuru-i amic

Burma Shave

Apoi ajunseră la capătul unei rampe, având în faţa lor o prăvălie în care se vindea îngheţată. Teoretic, prăvălia era deschisă, dar fata care spăla pe jos avea o mutră care spunea că magazinul e închis, aşa că se duseră mai departe, până la pizzeria-cofetărie, în care se afla doar un negru în vârstă, ce purta un costum bine croit şi mănuşi galbene. Negrul era scund, tipul acela de om pe care trecerea anilor pare să-l turtească. Mânca o îngheţată enormă, cu straturi de mai multe culori, şi bea cafea dintr-o cană supradimensionată. În scrumiera din faţa lui ardea un trabuc negru.

— Trei cafele, îi spuse Wednesday lui Shadow, apoi se duse la toaletă.

Shadow cumpără cafelele şi le duse lui Cernobog, care se aşezase lângă bătrânul negru şi fuma o ţigară pe furiş, de parcă i-ar fi fost teamă să nu fie prins. Celălalt, jucându-se fericit cu îngheţata, părea că ignoră trabucul din scrumieră, dar în timp ce Shadow se apropia, înhăţă trabucul şi trase zdravăn din el, după care scoase două inele de fum – mai întâi unul mare, apoi altul, mai mic, care trecu prin cel dintâi

– şi rânji încântat de sine.

— Shadow, ţi-l prezint pe domnul Nancy, zise Cernobog.

Bătrânul se ridică în picioare şi-i întinse mâna dreaptă, în

mănuşă galbenă.

— Mă bucur să te cunosc, zise el cu un zâmbet strălucitor.

Ştiu cine eşti. Lucrezi pentru ticălosul ăla bătrân cu un singur ochi, nu-i aşa?

Avea în glas o urmă de accent care putea fi caraibian.

— Da, lucrez pentru domnul Wednesday, răspunse Shadow. Vă rog, luaţi loc.

Cernobog trase din ţigară.

— Cred că nouă, celor de felul nostru, ne plac atât de mult ţigările pentru că ne amintesc de jertfele care erau arse în cinstea noastră, de fumul ce se ridica în timp ce oamenii ne cereau aprobarea sau favoarea, spuse el.

— Mie nu mi-au oferit niciodată aşa ceva, zise Nancy. Cel mai bun lucru pe care mi l-au oferit a fost o grămadă de fructe, poate carne de capră cu orez, ceva rece de băut şi o femeie bătrână, mare şi cu ţâţe tari, care să-mi ţină

companie, spuse el şi rânji, făcându-i cu ochiul lui Shadow.

— În ziua de azi, concluzionă Cernobog, fără să-şi schimbe expresia, nu mai primim nimic.

— Nu mă mai lăcomesc la fructe ca altădată, replică

domnul Nancy, cu ochii strălucind. Dar în lumea asta nu poţi obţine în schimbul banilor nimic mai grozav decât o femeie bătrână, mare şi cu ţâţe tari. Unii zic că trebuie să te uiţi mai întâi la fund, dar eu vă spun că ţâţele sunt cele care-mi pornesc motorul într-o dimineaţă răcoroasă.

Nancy începu să râdă – un râs răsunător, de om vesel –, iar Shadow se pomeni că, în ciuda sa, îl plăcea pe bătrân.