Un glonţ îi găuri plămânul, un glonţ îi zdrobi şira spinării, altul îl lovi în umăr. Simţea izbitura fiecărui glonţ. Se prăbuşi peste volan.
Ultima explozie îl cufundă în întuneric.
„Probabil că visez”, îşi zise Shadow, stând singur în întuneric. „Cred că tocmai am murit.”
Îşi aminti că auzise şi crezuse, pe când era copil, că dacă
mori în vis, atunci o să mori şi în viaţa reală. El nu se simţea mort. Deschise ochii, plin de curiozitate.
În încăperea aceea mică se afla o femeie, care stătea lângă
fereastră, cu spatele spre el. Inima i se opri pentru o clipă.
— Laura?
Femeia se întoarse, înconjurată de razele lunii.
— Îmi pare rău, zise ea. N-am vrut să vă trezesc. O să plec.
Avea un uşor accent est-european.
— Nu-i nimic, răspunse Shadow. Nu m-aţi trezit. Am visat ceva.
— Da, spuse ea. Ţipaţi şi gemeaţi. Pe de o parte voiam să
vă trezesc, pe de altă parte mă gândeam că ar trebui să vă las în pace.
În lumina slabă a lunii, părul ei părea alb, lipsit de culoare. Femeia purta o cămaşă de noapte albă, din bumbac, cu un guler înalt din dantelă şi cu o bordură care mătura podeaua. Shadow se ridică, pentru că se trezise complet.
— Sunteţi Zoria Polu… ezită el, sora care dormea.
— Da, sunt Zoria Polunocinaia. Iar pe dumneata te cheamă Shadow, nu-i aşa? Mi-a spus Zoria Vecerniaia, când m-am trezit.
— Da. Şi ce căutaţi aici?
Femeia se uită la el, apoi îi făcu semn să vină lângă ea, la fereastră. Se întoarse cu spatele când Shadow îşi puse blugii.
Shadow se duse lângă ea. I se păru că merge foarte mult, având în vedere cât de mică era încăperea.
Nu-şi putea da seama ce vârstă avea femeia. Pielea îi era lipsită de riduri, ochii îi erau negri, cu gene lungi, iar părul îi atârna, alb, până la mijloc. Lumina lunii transformase culorile în fantome. Femeia era mai înaltă decât surorile ei.
Zoria Polunocinaia arătă spre cerul nopţii.
— Mă uitam la asta, zise ea, îndreptând degetul către Carul Mare. Vezi?
— Ursa Major, răspunse el. Ursa Mare.
— Acesta este un mod de a o privi, spuse femeia. Dar nu aşa se făcea în locul din care vin eu. O să mă urc pe acoperiş. Vrei să vii cu mine?
— Cred că da, zise Shadow.
— Bine, spuse ea.
Zoria Polunocinaia ridică fereastra şi ieşi, desculţă, pe scara de incendiu. Înăuntru năvăli o rafală rece de vânt.
Shadow era îngrijorat de ceva, însă nu-şi dădea seama din ce cauză. Ezită o clipă, după care îşi puse puloverul, şosetele şi pantofii, apoi o urmă pe scara ruginită. Femeia îl aştepta.
Răsuflarea ei producea aburi în aerul îngheţat. Shadow îi privi picioarele goale păşind pe treptele de metal şi o urmă pe acoperiş.
Vântul bătea îngheţat, lipindu-i femeii cămaşa de noapte pe trup, iar Shadow îşi dădu seama, stânjenit, că Zoria Polunocinaia nu purta nimic pe dedesubt.
— Nu vă e frig? întrebă el când ajunseră în vârful scării de incendiu, iar vântul îi împrăştie cuvintele.
— Ce-aţi spus?
Femeia îşi apropie faţa de a lui. Avea o respiraţie dulce.
— Am întrebat dacă nu vă supără frigul.
Ca răspuns, Zoria îşi duse degetul la buze: „Aşteaptă”.
Apoi păşi uşor peste marginea clădirii şi ajunse pe acoperişul plat. Shadow se descurcă mai greu şi continuă să o urmeze, ajungând în umbra turnului de apă. Acolo îi aştepta o bancă
de lemn, iar femeia se aşeză. Shadow luă loc alături de ea.
Turnul de apă acţiona ca un paravan împotriva vântului, lucru care-l făcu fericit pe Shadow. Luminile oraşului pătau cerul cu galben, înghiţind jumătate dintre stelele pe care ar fi putut să le vadă de pe câmp. Cu toate acestea, era în stare să
vadă Carul Mare şi Steaua Nordului, şi descoperi cele trei stele din centura lui Orion, apoi întregul Orion, pe care şi-l imagina întotdeauna ca pe un om care aleargă spre o minge de fotbal…
