— Păstraţi-o, zise Andy Haddock. Şi sunaţi-mă.

Maşina de poliţie plecă, iar Wednesday se întoarse înapoi prin zăpadă, către cei câţiva oameni care stăteau la coadă

aşteptând să-i dea banii lor.

— E bine? întrebă directorul magazinului, scoţând capul pe uşă. Prietena dumneavoastră…

— Bateria era de vină, zise Shadow. Acum trebuie s-o aştept.

— Femeile… mormăi directorul. Sper că merită s-o aşteptaţi.

Se lăsă întunericul de iarnă, după-amiaza transformându-se încet în noapte. Se aprinseră luminile. Alţi oameni îi dădură lui Wednesday banii lor. Apoi, deodată, ca şi cum ar fi auzit un semnal pe care Shadow nu-l percepuse, Wednesday se duse la perete, scoase afişele şi traversă

drumul plin de noroi, îndreptându-se către parcare. Shadow aşteptă un minut, apoi se luă după el.

Wednesday stătea pe bancheta din spate. Deschisese valiza de metal şi aşeza cu grijă în grămezi tot ce strânsese.

— Dă-i drumul, zise el. Mergem la First Illinois Bank de pe State Street.

— Repetăm figura? întrebă Shadow. N-ar trebui să

exagerezi.

— Nu exagerez deloc, îi răspunse Wednesday. O să

depunem nişte bani la bancă.

În timp ce Shadow conducea, Wednesday rămase pe

bancheta din spate şi scoase bancnotele din sacii de depozitare, lăsând acolo cecurile şi chitanţele pentru cărţile de credit. Scoase banii din unele plicuri, însă nu din toate, apoi îi puse în valiza de metal. Shadow opri la vreo cincizeci de metri de bancă, în afara razei de acţiune a camerelor de luat vederi. Wednesday coborî din maşină şi împinse plicurile în caseta pentru depunerile de noapte. Apoi deschise seiful pentru depunerile de noapte şi aruncă în el sacii cenuşii.

După care îl închise şi urcă în maşină, aşezându-se pe scaunul de lângă şofer.

— Ne îndreptăm către Autostrada 1-90, zise el. Urmăreşte indicatorul pentru Madison.

Shadow porni maşina.

Wednesday se uită în urmă, spre banca pe care o părăsiseră.

— Asta, băiete, spuse el încântat, o să-i zăpăcească de tot.

Dar ca să obţii cu adevărat mulţi bani trebuie să faci figura asta într-o duminică dimineaţa, pe la patru şi jumătate, atunci când cluburile şi barurile îşi depun încasările din noaptea de sâmbătă. Dacă alegi banca potrivită şi individul potrivit care face depunerea – patronii au tendinţa să aleagă

tipi solizi şi cinstiţi, uneori însoţiţi de doi bodyguarzi, care nu sunt neapărat şi deştepţi – poţi să pleci cu un sfert de milion de dolari după o muncă de numai o noapte.

— Dacă-i atât de uşor, întrebă Shadow, de ce nu face toată

lumea chestia asta?

— Nu-i chiar o treabă lipsită de riscuri, mai ales la ora patru şi jumătate dimineaţa.

— Adică poliţiştii sunt mai bănuitori la ora patru şi jumătate dimineaţa?

— Nici vorbă. Dar bodyguarzii sunt. Iar lucrurile pot să ia o întorsătură urâtă.

Wednesday răsfoi un teanc de bancnote de cincizeci de dolari, adăugă un teanc mai mic de bancnote de douăzeci, cântări banii în mână, apoi îi întinse lui Shadow.

— Ţine. Plata ta pentru prima săptămână.

Shadow vârî banii în buzunar, fără să-i numere.

— Deci asta faci? întrebă el. Aşa îţi câştigi banii?

— Rareori. Numai când am nevoie urgentă de o mare cantitate de bani-gheaţă. De obicei, îi iau de la oameni care nu ştiu că au fost jefuiţi, care nu se plâng niciodată şi care stau la coadă când mă întorc, ca să le iau din nou banii.

— Tipul ăla, Sweeney, spunea că eşti un escroc.

— Avea dreptate. Dar eu sunt multe lucruri, iar ăsta e cel mai mărunt dintre ele. Şi cel care te priveşte cel mai puţin.

Zăpada era viscolită în lumina farurilor şi izbea parbrizul în timp ce mergeau. Efectul era aproape hipnotic.

— Asta-i singura ţară din lume care se întreabă ce este ea, zise Wednesday, întrerupând tăcerea.

— Poftim?

— Celelalte ţări ştiu ce sunt. Nimeni nu cercetează care-i sufletul Norvegiei. Sau al Mozambicului. Ele ştiu ce sunt.

— Şi…?

— Gândeam cu voce tare.

— Deci ai fost în multe ţări.

Wednesday nu răspunse. Shadow se uită la el.

— Nu, îi răspunse Wednesday, oftând. Nu, n-am fost.

Se opriră să ia benzină, iar Wednesday se duse la toaletă

în hainele sale de paznic, cu valiza în mână, şi se întoarse într-un costum mototolit, de culoare deschisă, cu pantofi cafenii şi cu un pardesiu cafeniu lung până la genunchi, care părea să fie de fabricaţie italienească.

— Ce facem după ce ajungem în Madison?

— O luăm pe Autostrada 14, spre vest, până în Spring Green. O să ne întâlnim cu ceilalţi într-un loc numit Casa de pe Stâncă. Ai mai fost acolo?

— Nu, răspunse Shadow. Dar am văzut reclamele.

Reclamele pentru Casa de pe Stâncă se vedeau peste tot în partea aceea a lumii, reclame piezişe, ambigue, aflate pretutindeni în Illinois, Minnesota şi Wisconsin, probabil chiar şi în Iowa, care îţi atrăgeau atenţia asupra existenţei Casei de pe Stâncă. Shadow văzuse reclamele şi se întrebase ce-i cu ele. Casa aceea stătea într-un echilibru instabil pe o stâncă? Ce era atât de interesant la stânca aceea? Dar în casa respectivă? Reclamele îi atrăseseră atenţia în treacăt,