Zoria Polunocinaia izbucni în râs.
— Prostuţule, nu-i aici. Şi ai câştigat şi tu un joc. Nu poate să te lovească până nu se termină totul. A făgăduit. Iar tu vei şti când o să te lovească. La fel ca vacile pe care le-a omorât.
Toate ştiau. Altfel, la ce-ar folosi?
— Mă simt de parcă aş fi într-o lume care-şi are logica ei, spuse Shadow. Regulile ei. De parcă ai fi într-un vis şi ai şti că în el există reguli pe care nu trebuie să le încalci, însă nu ştii ce sunt ele sau ce înseamnă ele. Nu prea am idee despre ce vorbim sau ce s-a întâmplat azi sau ce s-a întâmplat de când am ieşit din închisoare. Mă las, pur şi simplu, dus de val…
— Ştiu, zise ea, şi-l prinse de mână cu mâna ei rece ca gheaţa. Ţi s-a oferit cândva protecţie, însă acum ai pierdut-o.
Ai renunţat la ea. Ai ţinut soarele în mână. Iar acesta este însăşi viaţa. Tot ce pot să-ţi ofer e o protecţie mai slabă. De la fiică, nu de la tată. Însă orice lucru poate fi de folos. Da?
Părul ei alb îi fu aruncat peste faţă de vântul rece, iar Shadow realiză că este timpul să se întoarcă înăuntru.
— Trebuie să mă lupt cu tine? Ori să joc dame? întrebă el.
— Nici măcar nu trebuie să mă săruţi, îi explică ea.
Trebuie doar să iei luna.
— Cum?
— Ia luna!
— Nu înţeleg.
— Priveşte, spuse Zoria Polunocinaia, şi-şi ridică mâna stângă, ţinând-o în dreptul lunii, astfel încât aceasta părea prinsă între arătător şi degetul mare.
Apoi, cu un gest rapid, îşi trase mâna. Pentru o clipă, păru
că luase luna de pe cer, însă Shadow văzu că luna continua să lucească, iar Zoria Polunocinaia îşi desfăcu palma, arătându-i un dolar de argint, cu efigia Statuii Libertăţii, pe care-l ţinea între degete.
— Excelent, spuse Shadow. N-am văzut când ai ascuns moneda. Şi nu ştiu cum ai făcut ultima parte.
— N-am ascuns-o. Am luat-o. Iar acum ţi-o dau ţie, ca să
te apere. Pe asta să n-o dai nimănui.
Îi puse banul în mâna dreaptă şi-i strânse degetele peste el. Moneda era rece. Zoria Polunocinaia se aplecă spre el, îi închise ochii cu degetele şi-l sărută uşor pe fiecare pleoapă.
Shadow se trezi pe canapea, îmbrăcat. Prin geam se strecura o rază îngustă de soare, în care dansau fire de praf.
Se dădu jos din pat şi se duse până la fereastră. Camera părea mai mică la lumina zilei.
Îşi aminti de lucrurile care-l tulburaseră noaptea trecută
abia în momentul în care se uită afară, spre stradă. Lângă
fereastră nu era nicio scară de incendiu, niciun fel de balcon, niciun fel de trepte ruginite.
Dar în palma lui se afla un dolar de argint cu efigia Statuii Libertăţii, un dolar din 1922, sclipitor şi strălucitor ca în ziua în care fusese ştanţat.
— Oh, te-ai trezit! zise Wednesday, vârându-şi capul pe uşă. Foarte bine. Vrei cafea? Mergem să spargem o bancă.
Venirea în America ANUL 1721
Cel mai important lucru care trebuie înţeles despre istoria Americii, scrise domnul Ibis în jurnalul său legat în piele, e că
ea este o ficţiune, având simplitatea schiţelor desenate cu creta pe tablă pentru copii sau pentru cei care se plictisesc uşor. Este, în cea mai mare parte, necercetată, neimaginată, negândită, este o reprezentare a unui lucru, nu lucrul în sine. Este o poveste frumoasă, continuă el, după ce făcuse o pauză ca să-şi înmoaie tocul în cerneală şi să-şi pună ordine în gânduri, că America a fost întemeiată de pelerinii care căutau libertatea credinţei, că aceştia au venit în America, s-au răspândit, s-au înmulţit şi au umplut o ţară goală.
În realitate, coloniile americane erau atât un loc de aruncat gunoiul, cât şi un refugiu, un loc în care nimeni să
nu ştie de tine. Pe când la Londra erai spânzurat de copacul cu coroană triplă din Tybum pentru furtul a doisprezece bănuţi, America devenise simbolul clemenţei, al unei noi şanse. Însă condiţiile de deportare erau atât de groaznice, încât unii considerau că-i mai uşor să sari din copacul fără
frunze şi să dansezi în aer. Deportare pentru cinci ani, pentru zece ani, pe viaţă. Acestea erau sentinţele.
Erai vândut unui căpitan, care te ducea cu nava sa –
încărcată ca una plină cu sclavi – până în colonii, sau Indiile de Vest. Când coborai de pe navă, căpitanul te vindea ca servitor cu contract oricui risca să-şi scoată cheltuiala prin munca ta, până îţi îndeplineai durata de deportare. Dar măcar nu aşteptai într-o închisoare englezească să fii spânzurat (pentru că pe atunci închisorile erau nişte locuri în care stăteai până când erai eliberat, deportat sau spânzurat; nu erai condamnat pentru o anumită perioadă) şi erai liber să te descurci cât mai bine în lumea cea nouă. Erai liber şi să
mituieşti un căpitan ca să te ducă înapoi în Anglia înainte să
ţi se termine perioada de deportare. Unii făceau acest lucru.
Iar dacă autorităţile te prindeau că te-ai întors din deportare
– dacă te vedea şi te denunţa un vechi duşman sau un vechi prieten care îţi purta sâmbetele atunci erai spânzurat într-o clipită.
Îmi amintesc, continuă el, după o scurtă pauză, în care îşi umplu călimara de pe birou dintr-o sticlă cu cerneală din dulap şi-şi înmuie încă o dată tocul, viaţa lui Essie Tregowan, care a venit dintr-un sat friguros de munte din Cornwall, din sud-vestul Angliei, unde familia ei locuise din vremuri imemoriale. Tatăl ei fusese pescar şi se zvonea că făcuse parte dintre jefuitorii de epave – cei care atârnau felinare sus, pe culmi abrupte, atunci când izbucnea furtuna, atrăgând corăbiile către stânci, ca să le fure încărcătura. Mama lui Essie lucrase ca bucătăreasă în casa moşierului local, iar la vârsta de doisprezece ani Essie începuse şi ea să muncească
