(Pattison, 1977, p. 1 1)
324 JOCURI RITUALE DIN MOLDOVA
După cum am arătat la începutul acestei secţiuni, există o mare diversitate a celor care au adus contribuţii importante la literatura despre jocurile rurale, iar o revizuire exhaustivă a literaturii din domeniu pare să fie imposibil de realizat. Cu toate acestea, ar trebui să fie incluşi în această încercare nu doar cercetătorii vorbitori de limbă engleză, ci şi autorii care au scris în limbi mai pu
ţin cunoscute la nivel internaţional. Din păcate, astfel de lucrări nu au avut niciodată şansa să devină prea vizibile în domeniul jocurilor rurale. Pentru România, anii '80 coincid cu publicarea a două lucrări semnificative pe tema teatrului popular - Teatrul fără scenă ( 1981) şi Teatrul popular românesc ( 198 7 ), scrise de folcloristul Horea Barbu Oprişan. Însă trebuie remarcat că Oprişan s-a făcut vizibil pe acest tărâm cu mult înainte de anii '80. Pe asiduul cercetător al jocurilor populare am decis să-l numesc folclorist, pentru că fusese prezentat ca atare de anumiţi reprezentanţi ai folcloristicii româneşti. Cu toate acestea, termenul de „antropolog"
sau „autor original" folosit de Ovidiu Papadima, autorul prefeţei primei cărţi, din 1981, ar fi mai potrivit pentru a zugrăvi cercetarea de teren minuţioasă efectuată pe parcursul a mai bine de cinci decenii de un om care a iubit din toată inima „teatrul popular fără
scenă" şi şi-a petrecut toate sărbătorile de iarnă printre mascaţi, departe de familie. Aceasta este o perspectivă mai adecvată, deoarece Oprişan a respins de la început discursurile pedante şi înclinaţiile excesive spre tipologizare ale folcloristicii româneşti şi a descris realitatea animată a jocurilor populare româneşti mai ales prin vocea interlocutorilor săi. Fără a vrea să pară foarte riguros, Oprişan nu s-a ferit niciodată să noteze detalii picante, precum calitatea vinului oferit de gazde, petrecerile lui cu mascaţii, precum şi amintirile din copilărie legate de vizitele de noapte ale echipelor de mascaţi la casa „şefului de gară" - tatăl autorului.
Această scriere în stil mai liber, care combină antropologia culturală şi studiul istoriei orale, i-a adus critici dure, precum şi eticheta de „neştiinţifici ta te" aplicată tuturor lucrărilor sale despre teatrul popular (Adăscăliţei, 1986, p. 147).
Totuşi, pe baza analizei lucrărilor sale dintr-o perspectivă antropologică, eu consider că Barbu-Oprişan a fost cea mai importantă
PORTRETIZAREA ŢĂRĂN IMI I ŞI A JOCURILOR RURALE 325
personalitate care a studiat teatrul folcloric din România. Dacă el şi-ar fi publicat lucrările mai devreme, iar cercetătorii englezi ar fi avut acces la ele, aceştia din urmă ar fi putut evita multe ezitări, dileme şi bâjbâieli în teritorii aşa-zis „neexplorate". Acest lucru ar fi fost posibil deoarece, timp de cinci decenii (1930-1980), Opri
şan a reuşit să adune un material impresionant de bogat despre jocurile de teatru popular. Şi a strâns aceste date într-o perioadă
în care ţărănimea română a trecut prin cea mai dramatică transformare din întreaga sa istorie. Mă refer la tranziţia de la un sistem de economie naturală la un sistem economic mai larg, reprezentat de apropierea de lumea urbană şi implementarea unor proiecte de inginerie rurală adesea violente, menite să sistematizeze agricultura şi micile gospodării ţărăneşti (Kligman, Verdery 2015).
Toate acestea au dus la transformarea fermierului-ţăran într-un muncitor-ţăran (Cole 1976). Schimbările s-au reflectat în dinamica, simbolismul şi morfologia jocurilor rurale. În acest context agitat, Oprişan a fost omul potrivit la locul potrivit, descriind toate transformările „teatrului fără scenă" de-a lungul unui întreg secol. Datorită interviurilor pe care le-a luat sătenilor în vârstă, reprezentanţi remarcabili ai memoriei colective locale, acest „gânditor original" a reuşit să coboare până la sfârşitul secolului al XIX-lea, punând în lumină spectacolele anterioare ale mascaţilor.
Pe baza acestui material bogat, Oprişan ne povesteşte, de cele mai multe ori prin vocea interlocutorilor săi, cum o serie de jocuri teatrale simple, cu filon ţărănesc, iniţial indisolubil legate de lumea satului precum Jocul Caprei, s-au transformat în ceva diferit şi aproape de nerecunoscut. Trăind o perioadă în care aceste piese s-au metamorfozat sub ochii săi, Oprişan nu s-a confruntat cu dilemele şi ezitările cercetătorilor englezi sau americani. Prin urmare, este fascinant de observat libertatea cu care Oprişan povesteşte despre piesele de teatru popular la care a asistat. Pentru el, aceste reprezentări au o origine pur ţărănească, iar contactul lor cu lumea urbană aduce o serie de invenţii şi ornamente provocate doar din „pofta de bani" şi menite să mulţumească un public mai larg, semiurbanizat, care putea oferi mai mulţi bani interpreţilor. Elemente vechi - inclusiv deochiul şi descântecul 326 JOCURI RITUALE DIN MOLDOVA
la căpătâiul personajului decedat în vederea învierii - au fost înlocuite de sosirea medicului care face o injecţie pentru a-l readuce la viaţă pe mort. De asemenea, figuri din lumea rurală precum ciobanul sau bătrânul - stăpânii caprei - sau cei care o descântă, precum bulibaşa, au fost înlocuite de clovni sau de medicul cu seringa. În mod interesant, pentru scriitori originişti precum Thomas Ordish, acesta a fost exact motivul speculaţiilor cu privire la momentul şi motivul pentru care vrăjitorul s-a transformat în medic. Or tocmai aceste speculaţii erau considerate nefondate şi rizibile de către generaţiile mai noi de cercetători. Ei bine, pentru Oprişan aceasta nu putea fi o dilemă, din moment ce el a consemnat exact momentul în care au avut loc aceste transformări, iar bulibaşa sau ciobanul au fost înlocuiţi de doctorul cu geanta lui de serviciu şi nelipsita injecţie.
Din perspectiva schimbării sociale, articolul Satelitul (Oprişan, 1965) este chiar mai relevant decât cărţile pe care Oprişan le-a publicat în anii '80. El vorbeşte despre un grup de ţărani dintr-un sat moldovenesc de munte care decid să înlocuiască tradiţionalul Joc al Caprei cu Satelitul, trecând astfel de la o piesă tradiţională