Cu toate acestea, în general, aceste forme de viaţă nu pot exista în afara ecosistemului lor. Există puţine excepţii în acest sens. De exemplu, peştii dintr-un acvariu pot supravieţui deoarece întregul sistem în care trăiesc este menţinut în viaţă în mod artificial.
Dar ei nu mai fac parte dintr-un ecosistem şi nu fac nimic pentru ca acesta să funcţioneze. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu limbi vechi cum ar fi latina sau sanscrita. Ele nu mai au o relaţie organică cu sistemul cultural care le-a creat. De aceea şi sunt numite limbi moarte. Metafora are un sens mai profund. Aceste limbi sunt moarte pentru că mediul social şi cultural care le-a dat vitalitate a dispărut. Şi ceea ce este valabil pentru limbile antice este valabil şi pentru culturile înseşi. Când citim despre cultura mesopotamiană, nu facem altceva decât să ne imaginăm o formă de viaţă bazată pe datele furnizate de arheologi şi istorici. Cu toate acestea, imaginarea unei forme de viaţă nu este acelaşi lucru cu forma de viaţă în sine. Din acest motiv, nu mai putem şti exact ce înseamnă să fi trăit în acea cultură, să te naşti şi să creşti în interiorul acelei culturi vii care acum e dispărută.
Trăirea limbii şi a culturii căreia îi aparţinem ne oferă un mod de a fi în lume. Cu toate acestea, limba transcende oamenii care se întâmplă să o vorbească la un moment dat. Dar, la rândul său, limba nu ar fi vie fără ca oamenii care o folosesc drept vorbitori fluenţi să interacţioneze prin intermediul ei. Limba latină încă
există, deşi nu mai există vorbitori nativi ai acestei limbi care să fi trăit sub auspiciile culturii romane. Probabil că acestea sunt premisele care îl fac pe Wittgenstein să conceapă limbile ca forme de viaţă. În cadrul unei limbi, jocurile de limbaj au capacitatea de a EVOLUŢIA JOCULUI: DE LA JOCURI RURALE LA JOCURI VIDEO 345
ne cufunda într-o cultură vie, şi astfel într-o formă de viaţă. Iar jocurile - care sunt întotdeauna o parte integrantă a culturilor -
pot fi, de asemenea, imaginate ca elemente componente ale unei forme de viaţă care este, în acest caz, o cultură.
Experienţa jocului practicat în cadrul unei culturi ne învaţă
şi un mod de a fi în lume, prin cufundarea într-un univers cu propriile reguli la care mintea noastră este conectată. Acest lucru explică un fapt remarcat, cu câteva decenii în urmă, de antropologul Ernest Becker. Fiinţele umane au o natură duală constând dintr-un eu fizic şi un eu simbolic. Eul simbolic are un fel de autonomie faţă de omologul său fizic şi îi face pe oameni să construiască o civilizaţie - o invenţie culturală care îi poate determina să
transceandă dilema mortalităţii prin eroism (Becker, 1997). Jocurile oamenilor sunt şi ele expresii ale acestui eu simbolic şi ale autonomiei sale parţiale faţă de lumea naturii din care a apărut.
De aceea, unele jocuri, deşi sunt expresii ale societăţii care le-a creat, par uneori fenomene foarte diferite de realitatea înconjurătoare şi, mai ales, de natură.
Pe urmele lui Wittgenstein, s-ar putea spune că a-ţi imagina un joc înseamnă a-ţi imagina o parte semnificativă a unei forme de viaţă. Acest lucru este valabil şi pentru jocuri moderne precum fotbalul, rugby-ul, handbalul etc. De exemplu, când un meci se termină, acesta poate fi analizat şi examinat ca şi cum ar fi o creatură dispărută. Dar ştim cu toţii că orice creatură a avut odată o viaţă exuberantă într-un micro-ecosistem cultural (care include stadionul, jucătorii, suporterii, comentatorii sportivi etc.). Acesta este probabil motivul pentru care fanii sportului respectiv caută
să vizioneze întotdeauna transmisiuni în direct ale unui meci şi au un interes mult mai scăzut în vizionarea înregistrărilor respectivului meci. Analizând un joc sportiv din exterior, fără implicare, ca peisaj panoramic, observăm că se regăsesc în el atât greşeli stupide, cât şi secvenţe de măiestrie şi perfecţiune: mari momente de artă, dar şi de neputinţă, disperare, speranţă şi umilire, la fel ca în viaţa de zi cu zi a oamenilor obişnuiţi. De aceea, un meci poate fi privit ca o expresie a unei forme de viaţă, fiind o activitate care dă naştere unor interacţiuni complexe între fiinţe 346 JOCURI RITUALE DIN MOLDOVA
vii dotate cu inteligenţă. Toate acestea sunt valabile pentru jocurile rurale deoarece sunt jocuri ale comunităţii, deci expresii ale vieţii omului în colectivitate. Putem întotdeauna surprinde acolo o licărire de viaţă, o activitate umană intensă şi prodigioasă -
această secvenţă reprezintă radiografia unei forme de viaţă.
În cercetările mele din satele judeţului Iaşi, am asistat de mai multe ori, la sfârşitul sărbătorilor de iarnă, la lungi discuţii între localnici cu privire la calitatea jocurilor interpretate în anul respectiv. Spre deosebire de comentariile sportive despre un meci de fotbal, axate în primul rând pe calitatea spectacolului oferit, aceste discuţii includeau întotdeauna remarci moralizatoare privind participanţii şi gazdele care i-au primit. De aceea, jocurile ritualice ale mascaţilor nu pot fi separate de istoria comunităţii şi de sistemul ei de valori. Prin intermediul lor, membrii comunită
ţii interacţionează într-un mod complex, astfel încât trăsăturile de caracter, calităţile morale ale membrilor comunităţii sau, dimpotrivă, defectele lor sunt întotdeauna revelate. În acelaşi timp, valorile comunităţii sunt restatuate sau contestate, iar cei care le încalcă sunt sancţionaţi. Toate acestea fac parte dintr-o formă de viaţă - un micro-ecosistem cultural, iar jocurile ritualice ale mascaţilor sunt activităţi care le evidenţiază într-un mod elocvent.
În viziunea lui Wittgenstein, formele de viaţă reprezintă o combinaţie de factori precum relaţiile interpersonale, atitudinile culturale şi diferitele tipuri de comunicare existente în societatea umană. Acestea sunt lumi distincte şi, dacă vrem să le înţelegem, trebuie să le facem inteligibile prin descifrarea semnificaţiilor pe care le implică jocurile de limbaj, jocurile umane în general, dar şi alte forme de comunicare care facilitează interacţiunile oamenilor într-un mod semnificativ. Cu toate că ne aflăm pe teritoriul filozofiei analitice, un antropolog experimentat ar putea observa cu uşurinţă că se operează aici cu unul dintre conceptele de bază ale disciplinei, relativismul cultural, care ne spune că nu putem spera să
înţelegem o serie de aspecte culturale într-o comunitate decât dacă
înţelegem pe deplin regulile, valorile şi principiile acelei societăţi.
Din nou, este evident că Wittgenstein vorbeşte în acest context mai degrabă ca un antropolog cultural decât ca un filozof EVOLUŢIA JOCULUI: DE LA JOCURI RURALE LA JOCURI VIDEO 347
