analitic. Una dintre dilemele tratate de această parte a lucrării lui Wittgenstein este dacă există o singură formă de viaţă sau o serie de forme de viaţă, şi asta deoarece filozoful a folosit expresia atât la singular, cât şi la plural. Jesus Padilla Galvez, unul dintre filozofii care au încercat să găsească sensul acestei dispute, a susţinut că
,,jocurile de limbaj pe care le folosim în acţiunile noastre sunt încorporate într-o formă de viaţă" (Galvez, Gaffal, 20u). Presupunerea lui Galvez ne spune ceva simplu: ceea ce Wittgenstein a numit forme de viaţă reprezintă entităţi asemănătoare conceptului antropologic de forme culturale, de data aceasta fiind înţelese din perspectiva filozofiei analitice ca medii în care au loc diverse forme de comunicare şi schimburi de idei. Aceste forme de comunicare se bazează pe o rutină şi, prin urmare, pe anumite reguli şi norme înscrise în tradiţiile şi istoria comunităţii. Prin utilizarea lor constantă, ele generează habitudini verbale, nonverbale, comportamentale, stereotipii etc.
Făcând o paralelă între descoperirile lui Wittgenstein privind jocurile de limbaj şi diversitatea incredibilă a jocurilor rurale, am observat asemănări izbitoare. Tot aşa cum jocurile de limbaj exprimă contextul cultural al producţiei lor, jocurile rurale vorbesc despre poziţia lor în reţeaua culturală a comunităţii săteşti care le-a produs. Mai mult, aceste jocuri vorbesc despre existenţa unor nevoi de comunicare complexe între membrii comunităţilor săteşti în care viaţa individului avea legături limitate cu lumea exterioară. Aşadar, contextul jocurilor rurale nu este o naţiune sau un continent- aşa cum credeau unii cercetători -, ci o comunitate obişnuită, un grup uman conectat la un mediu cultural specific care nu este complet izolat, ci întotdeauna conectat la zonele din jur, prin diverse legături comerciale, sociale şi culturale. Astfel, jocurile ritualice rurale sunt la fel de importante pentru a exprima contextul unei forme de viaţă ca şi jocurile de limbaj. Tocmai din cauza particularităţilor contextuale ale acestor forme de viaţă, jocurile rurale nu pot fi explicate printr-un singur concept general, aşa cum s-a crezut că s-ar putea întâmpla, în repetate rânduri, în istoria cercetărilor care urmăreau găsirea unor tipologii sau teorii menite să înţeleagă diversitatea lor, apelând la o origine comună.
348 JOCURI RITUALE DIN MOLDOVA
În consecinţă, dacă urmărim istoria micilor comunităţi agricole, atât în Europa, cât şi în alte zone ale globului, vedem cum jocurile rurale au fost folosite pentru a satisface o gamă extrem de variată de nevoi umane. Iar ceea ce a declarat Wittgenstein cu privire la limbaj este la fel de valabil şi pentru jocurile rurale. În societăţile agricole, ele au reprezentat mijloace complexe de comunicare între indivizi şi comunitatea rurală, făcând în acelaşi timp parte din modul în care oamenii îşi organizau viaţa comunitară. Aceste situaţii puteau varia de la foarte simple la extrem de complexe. Şi, într-adevăr, putem enumera câteva dintre nevoile umane exprimate de jocurile rurale: crearea unei legături cu acei membri ai comunităţii cu care relaţiile sunt mai rare în restul anului; extinderea reţelei sociale dincolo de cercul familial; găsirea unui partener de viaţă; analiza unor probleme universale precum moartea, boala, sărăcia şi inechităţile sociale; cimentarea unei identităţi comunitare; realizarea unei punţi către trecutul comunităţii; crearea unor puncte de referinţă pe harta memoriei colective; consolidarea sentimentului de apartenenţă la comunitate; încălcarea temporară a unor reguli sociale care par prea rigide; satirizarea defectelor şi trăsăturilor de personalitate ale anumitor membri ai comunităţii; reafirmarea ego-ului cuiva, uneori chiar prin mijloace violente; colectarea de bani de la membrii comunităţii printr-un set de relaţii de reciprocitate; satisfacerea nevoilor de divertisment şi relaxare; articularea/atenuarea conflictelor/animozităţilor dintre indivizi sau grupuri din interiorul comunităţii. Din toate aceste motive, jocurile rurale par a fi expresii ale acelor entităţi numite de Wittgensteinfonne de viaţă şi pe care eu le-am numit de-a lungul acestui studiu micro-ecosisteme culturale. Mai mult decât atât, jocurile rurale vorbesc despre legătura indisolubilă dintre expresiile limbajului uman, întotdeauna adaptate unui context cultural specific, şi experienţa umană. Jocurile comunitare şi jocurile de limbaj sunt expresii relevante ale ecosistemului cultural care le-a produs.
EVOLUŢIA JOCULUI: DE LA JOCURI RURALE LA JOCURI VIDEO 349
Jocurile rurale şi mintea umană
În ciuda meticulozităţii sale în studiul diverselor utilizări ale limbajului prin jocurile de limbaj, în cadrul universului complex al experienţei umane, Wittgenstein a fost mai puţin interesat să
explice relaţia dintre aceste jocuri, mintea umană şi relaţiile de putere dintotdeauna prezente în istoria civilizaţiei umane. El a fost un pionier în domeniul său şi a subliniat un lucru simplu care, din anumite motive, a fost ignorat de mulţi alţi gânditori din istoria ideilor. Logica directoare a modului în care oamenii învaţă
şi folosesc jocurile de limbaj este întotdeauna în relaţie cu experienţa de viaţă a acestora. Procesul modelează subiecţii implicaţi în el, deoarece este un fenomen supraordonat - o formă de viaţă.
Ceea ce Wittgenstein nu a subliniat este relaţia dintre oameni, experienţa lor într-o cultură complexă şi mintea umană. Mintea umană şi contextul în care se manifestă sunt termenii care ar fi trebuit să completeze ecuaţia lui Wittgenstein. Corelarea jocurilor de limbaj cu experienţa umană pare un proces firesc, deoarece mintea umană este construită într-un mod care o permite. Acesta este probabil secretul dobândirii limbajului de către copii. Noam Chomsky a numit fenomenul respectiv „gramatica universală": un set de abilităţi înnăscute, care le permit copiilor să dobândească
o limbă în contextul experienţei în mijlocul unei comunităţi umane (apud Cook, Newson, 1995).
Învăţarea unei limbi moarte nu este imposibilă, dar va avea întotdeauna ceva artificial în ea. Acest lucru se datorează faptului că mintea umană nu va putea construi niciodată setul de experienţe care stau în spatele utilizării acelui limbaj. Lucrurile sunt asemănătoare şi în cazul jocului. Jocul are capacitatea de a ne învăţa normele şi regulile unei culturi prin implicarea noastră ca participanţi activi într-un univers care pare un simulacru al experienţei cotidiene, dar care, de fapt, reproduce într-o formă simbolică procesele prezente în realitatea faptică - ceea ce numim viaţă cotidiană. De fapt, jocul este posibil pentru că reproduce un proces sau o serie de procese existente în mintea umană. Este vorba despre nişte constructe mintale, care sunt, în esenţă, repre-350 JOCURI RITUALE DIN MOLDOVA
zentări ale minţii umane în raport cu evenimentele care se desfăşoară în realitatea mundană.
Acestea sunt ceea ce Kant a numit fenomene, iar Arthur Schopenhauer a surprins problema printr-o sintagmă expresivă, chiar în deschiderea lucrării sale, Lumea ca voinţă şi reprezentare: ,,Lumea este reprezentarea mea" (Schopenhauer, 201 2, p. 3 1). Dar, în timp ce Schopenhauer a redus lumea la propria-i reprezentare, Wittgenstein a văzut lumea ca un fel de interacţiune între oameni şi limbaj, în cadrul experienţei logico-lingvistice. Lumea este o experienţă construită pe o canava ale cărei părţi componente func
ţionează dincolo de experienţele anumitor vorbitori - acesta este limbajul care în sine se prezintă ca o formă de viaţă. Iar ceea ce este valabil pentru limbaj este valabil şi pentru jocurile umane, fapt observat deja de Wittgenstein.
Jocul poate exista şi separat de indivizii care îl joacă. Ne putem imagina, de exemplu, jocuri de fotbal precum meciurile amicale, care permit un număr nelimitat de jucători schimbaţi pe teren.
