În linie cu aceleaşi gen de critică, Giovani Sartori vorbeşte despre imbecilizarea prin televiziune. În opinia sa, televiziunea schimbă
natura lui Homo sapiens şi îl transformă într-un Homo videns, impunând primatul imaginii televizate şi predispunând astfel la o lipsă de reflecţie:
Ne aflăm în plină şi extrem de rapidă revoluţie multimedia. Un proces cu multe tentacule (Internet, calculatoare personale, ciberspaţiu) care se caracterizează însă printr-un numitor comun: tele-vederea şi, prin EVOLUŢIA JOCULUI: DE LA J OCURI RURALE LA JOCURI VIDEO 375
aceasta, o tele-trăire a noastră. Aşadar, în această carte focul se concentrează asupra televiziunii, iar teza de bază este că fenomenul video îl transformă pe Homo Sapiens produs de cultura scrisă într-un Homo Videns în care cuvântul e detronat de imagine. Totul devine vizualizat.
(Sartori, 2008, p. u)
Dar cărămida finală a acestui set de noi invenţii tehnologice cu efect adictiv asupra minţii umane a fost pusă odată cu apariţia computerelor, a jocurilor video şi, în final, a iPhone-ului, cel mai adesea conectat la internet (Spitzer, 2020). Toate acestea au creat o serie de comunităţi virtuale care nu existau înainte (Turkle, 201 7). Ele au început să schimbe relaţia oamenilor cu jocul, cu propria lor comunitate sau societate şi cu ei înşişi. În cartea Demenţa digitală, Manfred Spitzer adoptă o atitudine critică faţă de apariţia unor forme moderne de tehnologie care pot afecta negativ mintea umană şi pot duce la atomizarea socială. Potrivit lui Spitzer, practicarea abilităţilor sociale, construirea de reţele sociale, conectarea minţii individuale la normele şi valorile comunităţii şi exercitarea autocontrolului, dar şi rigoarea în gândire sunt din ce în ce mai mult puse în pericol de apariţia noilor tehnologii, care schimbă în mod esenţial relaţia oamenilor cu jocul şi cu societatea. Creierul nostru este, mai presus de toate, un creier social.
Cu toate acestea, în reţelele de socializare autocontrolul scade foarte mult, deoarece individul poate folosi diverse identităţi anonime care-l protejează de contrareacţiile altora cu care s-ar confrunta dacă dialogul s-ar desfăşura în realitate, în timp real, şi nu într-un mediu virtual. Astfel, mediul virtual predispune la violenţă tocmai pentru că barierele care există în comunicarea faţă
în faţă sunt şterse. Acelaşi lucru este valabil şi pentru jocurile video care duc la desensibilizarea împotriva violenţei fizice în lumea reală. Jocuri comunitare precum jocurile cu măşti impuneau din start ideea de autocontrol, antrenând astfel flexibilitatea cognitivă. Dimpotrivă, jocurile video duc la autoizolare şi, în cele din urmă, la stres deoarece componenta socială - parte a oricărui joc de-a lungul evoluţiei culturale a oamenilor - lipseşte. Folosite frecvent şi fără discriminare, mediile digitale împiedică dezvoltarea autocontrolului în relaţia cu societatea umană, predispun 376 JOCURI RITUALE DIN MOLDOVA
la violenţă, provoacă stres şi, într-un final, duc la demenţă digitală
(Spitzer, 2020).
Acest peisaj descurajant este completat de Sherry Turkle, profesor de sociologie la Massachusetts Institute of Technology, în cartea Alone Together(Singuri împreună). Turkle demonstrează cum reţele sociale online precum Facebook şi Twitter ne permit să ne prezentăm aşa cum ne dorim să fim, nu cum suntem în realitate.
În timp ce conversaţiile faţă în faţă au loc în timp real şi nu pot fi controlate, cadrul online permite oamenilor să se cufunde într-un mediu artificial în care primesc întăriri pentru propriile idei, astfel încât să audă exact ceea ce vor să audă. Aceasta creează un fel de cameră de ecou în care indivizii nu învaţă aproape niciodată
lucruri noi deoarece primesc doar confirmări ale propriilor declaraţii de la oameni care împărtăşesc aceleaşi idei. Acest mediu creează iluzia companiei fără cerinţele prieteniei şi duce, în cele din urmă, la singurătate şi izolare de lumea reală. Mai mult, toate suprimă capacitatea oamenilor de autoanaliză, deoarece ei nu mai au timp pentru a-şi evalua propriile fapte şi gânduri. Vorbim de o situaţie într-adevăr îngrijorătoare, deoarece autoreflecţia este una dintre cele mai valoroase trăsături umane, dobândită în timp şi exercitată numai atunci când aceştia sunt capabili să stea cu ei înşişi şi să îşi analizeze propriile gânduri (Turkle, 2017).
Experienţa de viaţă mi-a dat şansa să meditez de câteva ori asupra acestor probleme. Am avut o astfel de revelaţie în ianuarie 2020 când, călătorind de la Londra la Nottingham şi aşteptând autobuzul în staţia Victoria, m-am uitat în jurul meu şi am observat că toţi tinerii şi copiii erau cufundaţi în iPhone-urile lor, în timp ce persoanele în vârstă erau angajate în discuţii, mâncând un sendviş sau privind lumea din jur. Mă gândeam atunci că, în mod paradoxal, dacă acolo ar interveni un pericol neaşteptat, cei mai pregătiţi să reacţioneze imediat ar fi bătrânii. În timp ce meditam la toate acestea, un bărbat în jur de 60 de ani s-a apropiat de mine, şi am stat puţin de vorbă despre călătoria pe care urma să o facem şi alte probleme nesemnificative de zi cu zi. Începerea unei discuţii cu un străin într-o staţie de autobuz cere o doză de curaj. Reacţiile pot fi imprevizibile, la fel şi cursul discuţiei. Cu EVOLUŢIA JOCULUI: DE LA JOCURI RURALE LA JOCURI VI DEO 377
