La sfârşitul acestui capitol, am adoptat o poziţie critică faţă de noile tehnologii care au schimbat relaţia oamenilor cu jocul în ultimele decenii, eliminând componenta ritualică a accesului la joc, lăsând astfel conştiinţa umană dependentă de joc. Poziţia mea critică nu este unică. De-a lungul istoriei, noile tehnologii au creat întotdeauna reacţii critice dure. Conştient de toate acestea, în În··
cheierea capitolului, voi folosi o butadă pentru a explica noua poziţie a oamenilor faţă de jocurile făcute posibile de tehnologiile secolului XXI. Întrebarea este dacă jocuri moderne precum reţelele de socializare online şi jocurile video vor duce la o evoluţie culturală sau, dimpotrivă, vor îndepărta oamenii şi mai mult de natura lor socială, intensificând procesul de atomizare socială.
Toate aceste întrebări apar, în mod firesc, în momentele istorice în care tehnologia ameninţă să destabilizeze un mod de raportare la realitate prin convenţii şi reguli sociale deja stabilite.
În lucrarea Diseminarea, Jacques Derrida vorbeşte despre dialogul platonician Phaidros, care analizează întâlnirea ipotetică
dintre Theuth, inventatorul scrierii, şi regele Egiptului. Theuth susţine că scrisul i-ar putea face pe egipteni mai înţelepţi şi le-ar putea îmbunătăţi memoria. Dar regele este mai sceptic şi susţine EVOLUŢIA JOCULUI: DE LA JOCURI RURALE LA JOCURI VIDEO 391
că ceea ce pare la prima vedere a fi un remediu s-ar putea transforma în otravă. Scrisul poate duce la pierderea memoriei, înlocuindu-i viaţa dinamică şi activă cu o proteză. Consecinţa imediată
a acestui fapt o constituie eliminarea exerciţiului de gimnastică
mintală şi abilitatea extraordinară de înmagazinare a memoriei.
,,Scrisul" va produce o realitate alternativă, creând o copie neautentică a acesteia şi făcând-o şi mai dificil de înţeles. Mai mult, acest antidot farmaceutic reprezintă pentru memorie, de fapt, un contra-remediu, deoarece este, în esenţă, o creaţie artificială care contravine proceselor normale ale vieţii naturale: Căci scrisul va aduce cu sine uitarea în sufletele celor care-l vor deprinde, lenevindu-le ţinerea de minte; punându-şi credinţa în scris, oamenii îşi vor aminti din afară, cu ajutorul unor icoane străine şi nu dinlăntru, prin caznă proprie. Leacul pe care tu l-ai găsit nu e făcut să
învârtoşeze ţinerea de minte, ci doar readucerea aminte. Cât despre înţelepciune, învăţăceilor tăi tu nu le dai decât una părelnică şi nicidecum pe cea adevărată. După ce cu ajutorul tău vor fi aflat o grămadă de prin cărţi, dar fără să fi primit adevărata învăţătură, ei vor socoti că sunt înţelepţi nevoie mare, când de fapt cei mai mulţi n-au nici măcar un gând care să fie al lor. Unde mai pui că sunt şi greu de suportat, ca unii ce se cred înţelepţi fără de fapt să fie. (Phaidros, 2 7 4 e-2 7 5 b, trad. Gabriel Liiceanu) (Derrida, 1997, pp. 101-102)
CAPITOLUL ?
D E LA JOCURI COMUNITARE LA
PATRIMONIUL CULTURAL TRANSNATIONAL
Politica patrimonializării în România postcomunistă
„Ishi, indian american, ultimul din clanul său, după ce s-a ascuns ani în şir de teama albilor, ajuns la sapă de lemn, s-a predat într-o zi de bunăvoie exterminatorilor tribului său. Credea că-i vor rezerva aceeaşi soartă. L-au sărbătorit. El n-avea posteritate, era într-adevăr ultimul" (Cioran, 2003, p. 1 3 2). Fiind ultimul supravieţuitor al tribului Yahi, a cărui viaţă a fost cruţată de căutătorii de aur din California, Ishi a fost predat, în cele din urmă, profesorului de antropologie Alfred Kroeber. Mai târziu, scrierile lui Kroeber şi ale soţiei sale, Theodora, au povestit lumii despre experienţele terifiante îndurate de sărmanul Ishi înainte de întâlnirea sa cu antropologul american.
Uneori, cugetarea unui mare filozof are puterea de a surprinde o serie de caracteristici ale omului, care, altfel, ar avea nevoie de zeci de pagini de explicaţii ştiinţifice. Pe lângă evidenţierea brutalităţii colonialismului, cugetarea lui Cioran exprimă şi o altă
caracteristică a oamenilor. Este vorba de curiozitatea acestora faţă
de lucrurile misterioase, mai ales datorită parfumului lor exotic şi pentru că au devenit o prezenţă rară în societate. Dacă această
tendinţă a spiritului uman nu ar fi existat, foarte probabil lucrarea de faţă s-ar fi încheiat cu capitolul precedent. Odată cu dispariţia accelerată a unor astfel de forme culturale, chiar şi în cele mai ruralizate zone ale Europei, am observat o recrudescenţă a interesului publicului faţă de ele. În acelaşi timp, am asistat la implementarea unor programe de patrimonializare prin implicarea DE LA JOCURI COMUNITARE LA PATRIMONIUL CULTURAL TRANSNAŢIONAL 393
autorităţilor politice locale şi a unor instituţii culturale create special în acest scop. Toate aceste activităţi sunt expresii ale modernităţii şi, mai ales, ale capitalismului global. În acest capitol, voi vorbi despre transformarea jocurilor rurale de la forme culturale comunitare la expresii ale moştenirii culturale transnaţionale. Voi descrie acest proces împreună cu anumite fenomene adiacente emergente - turisticizarea, consumerismul şi mediatizarea prin intermediul mass-media.
În după-amiaza zilei de 1 ianuarie 2015, eram din nou în casa gazdelor mele din satul Oboroceni, comuna Heleşteni, aşteptând colindătorii şi echipele mascaţilor ritualici. Bunii prieteni ai familiei Hîra, domnii Gheorghiţă şi Mariana Chelaru, au fost primii invitaţi primiţi în ziua respectivă. La fel ca mulţi alţi locuitori din Heleşteni, ajunşi în jurul vârstei de 50 de ani, şi ei se mutaseră în timpul comunismului într-un oraş mare, Braşov, unde au putut lucra în industrie. Cu toate acestea, continuau să fie strâns legaţi de lumea satului natal. La fel ca mulţi alţi săteni plecaţi din zonă, îşi petreceau sărbătorile de iarnă în satul de baştină. Stând la masă
cu gazda noastră, primarul oraşului Heleşteni, domnul Chelaru a început să depene amintiri care datau din vremea tinereţii sale, când obişnuia să umble cu echipa de Cerb prin tot satul. Discuţia a ajuns la un punct în care cei doi prieteni, primarul şi domnul Chelaru, au început să compare lumea vie a satului copilăriei lor cu vremurile prezente. Intervenţia oaspetelui a fost revelatoare, ridicând o problemă interesantă privitoare la practica jocurilor de iarnă. Casa lui era situată pe o străduţă cu doar alte zece case, la numai 200 de metri de locuinţa gazdei mele. În copilărie, şi-a amintit oaspetele, toate acele zece case primeau echipele de Cerb şi Capră, în timp ce acum, cu o populaţie „îmbătrânită, sărăcită şi bolnavă", doar trei gospodării îşi mai deschid porţile pentru echipele de mascaţi. Această remarcă a făcut-o pe gazda mea să spună
că situaţia l-a îndemnat pe el, în calitate de primar, să intervină
în prevenirea dispariţiei obiceiurilor locale. În acel moment, ca şi cum s-ar fi aflat în faţa unei revelaţii, domnul Chelaru a lansat o întrebare care mi s-a părut memorabilă:
