cărora doreau să le ofere „o manifestare culturală atractivă şi educativă". De asemenea, de fiecare dată, cel puţin câteva posturi de televiziune locale transmiteau ştiri şi chiar reportaje întregi despre aceste evenimente.
Toate dilemele pe care le-am avut în diferite etape ale cercetării mele cu privire la distincţia dintre ritualurile satelor şi spectacolele de scenă au fost legate nu numai de problema salvgardării, ci şi de o serie de întrebări importante despre procesul de patrimonializare: care aspecte ale culturii rurale erau în vizorul patrimonializării; de către cine şi prin ce mijloace se realiza patrimonializarea?
În studiile de patrimoniu, aceste reflecţii au devenit o temă comună de analiză, însoţită de discuţii tehnice pe tema identităţii naţionale implicate în procesul de festivalizare a tradiţiilor rurale (Cash, 20I I).
Alte aspecte au fost legate de intervenţia externă necesară pentru păstrarea obiceiurilor, autenticitatea produsului cultural rezultat în urma procesului de protejare, mizele economice şi politice din jurul elementelor culturale pe care a fost „lipită" eticheta de patrimoniu cultural imaterial (Skounti 2009). Nu în ultimul rând, a apărut un măr al discordiei atunci când procesul de ocrotire a fost pus în relaţie cu aşa-numitele „tradiţii inventate"
(Hobsbawm, Ranger, 1992). Din această perspectivă, întrebarea era dacă tradiţiile inventate sau reinventate în timpul procesului de salvgardare - cum ar fi festivalurile de folclor la care am fost martor - mai puteau fi considerate autentice, sau erau doar rodul unor intervenţii recente care nu mai puteau fi incluse în categoria tradiţiilor rurale?
Patrimoniul cultural imaterial:
festivalizare, urbanizare, mass-mediatizare
În lumina cercetărilor mele asupra jocurilor rurale, m-am întrebat dacă festivalurile folclorice pe care le-am analizat ar putea reproduce ceva din fastuosul univers de semnificaţii şi expresii pe care aceste forme culturale le întruchipează atunci când sunt practicate 400 JOCURI RITUALE DIN MOLDOVA
în comunităţile ţărăneşti. De-a lungul secolelor, jocurile rurale au fost modalităţi de exprimare a unui bogat univers social, moduri elaborate de abordare a problemelor comunitare săteşti, expresii ale reţelelor sociale create de ţărani, modalităţi de relaţionare între oameni, mijloace de transcendere temporară a realităţilor cotidiene împovărătoare şi „poveşti pe care oamenii şi le spun lor înşile despre ei înşişi" (Geertz, 1972, p. 26). Festivalurile de folclor nu numai că au făcut imposibilă păstrarea acestor trăsături ale culturii comunitare rurale, dar uneori mi s-a părut chiar că se transformă într-un curent diferit, erodând fundamentul unei culturi rurale, care, deşi muribundă, era încă vie în unele sate din judeţul Iaşi. Am identificat trei procese prin care se manifesta acest curent: festivalizare, urbanizare şi mass-mediatizare. Ceea ce am numit festivalizare reprezintă transformările pe care trebuiau să le sufere jocurile rurale pentru a se conforma rigorilor scenei. Urbanizarea reprezenta migraţia jocurilor rurale de la sat la oraş, unde aveau loc festivalurile de folclor. Iar mass-mediatizarea reprezenta difuzarea festivalurilor de folclor prin diverse mijloace precum radioul, televiziunea şi internetul, astfel încât accesul publicului la ele nu mai era direct, ci mediat de diverse modalităţi de transmitere a informaţiei către public, transformând cultura rurală în emisiuni de succes în timpul sărbătorilor de iarnă. Prin toate aceste procese, cultura rurală vie lua drumul oraşelor, devenind parte a culturii urbane şi o sursă de delectare pentru publicul urban.
Aceste trei procese cumulate conduceau la alienarea ţăranilor faţă de cultura şi ritualurile proprii, iar mediul de raportare la ele devenea tot mai mult imaginea televizată, un mediu diferit decât cel de până acum. Am înţeles cel mai bine acest lucru dintr-un interviu cu o doamnă în vârstă de 63 de ani din satul Oboroceni.
În aprilie 2012, intervievând-o, am întrebat-o dacă a fost vizitată
de echipa Cerbului în timpul sărbătorilor de iarnă. Ea locuia într-o zonă îndepărtată a satului Oboroceni pe care - aflasem de la comoraşul unei echipe de Capră - trupele de Cerb şi Capră nu prea aveau motive să o viziteze. Casele erau departe de drumurile principale şi populate în principal de bătrâni care le dădeau pu
ţini bani artiştilor sau nu primeau deloc aceste echipe. Răspunsul DE LA J OCURI COMUNITARE LA PATRIMONIU L CU LTURAL TRANSNAŢIONAL 401
