ţiilor pandemice, riscului de a fi interogaţi sau chiar amendaţi de patrulele de poliţie şi, în acelaşi timp, expunerii la coronavirus.
Pentru mine, toate acestea erau o dovadă că jocurile rurale depăşiseră rigorile pandemiei, reuşind să scoată mulţi locuitori la ferestre şi balcoane, toţi fericiţi să vadă un strop de vitalitate şi jovialitate într-o lume a incertitudinii şi neliniştii. Şi asta după
aproape un an întreg umbrit de restricţii draconice, care au împiedicat o serie întreagă de spectacole şi evenimente culturale să se desfăşoare normal. Pandemia a afectat negativ şi jocurile rurale, dar nu a reuşit să le anihileze. Simplul fapt că oamenii obişnuiţi susţineau aceste echipe de mascaţi, în ciuda mijloacelor financiare drastic diminuate de restricţiile pandemiei, stătea drept dovadă că
ele erau încă vii în mintea ţăranilor transformaţi în orăşeni în perioada socialistă şi postcomunistă. Legăturile profunde ale oamenilor cu jocul au depăşit astfel limitele rigide dictate de pandemie.
Aveam să înţeleg acest lucru chiar la sfârşitul călătoriei mele. Ajuns pe 8 ianuarie pe aeroportul din Bucureşti, am descoperit cu bucurie că magazinele de suveniruri erau încă deschise. Acolo am văzut o serie întreagă de artefacte de inspiraţie rurală vândute turiştilor ca mărci identitare româneşti. Dar ceea ce mi-a atras cel mai mult atenţia a fost un colţ cochet cu o mască uriaşă care putea fi văzută
de departe. În jurul acesteia era expusă o colecţie de vinuri intitu-428 JOCURI RITUALE DIN MOLDOVA
lată Folclor. Colecţia cuprindea cinci vinuri diferite, fiecare cu etichete reprezentând diverse imagini de origine rurală. Când m-am apropiat, am fost surprins să constat că numele de pe etichete erau, de fapt, cele ale celor mai cunoscute jocuri rurale din România: Capra, Ursul, Căluşarii, Căiuţii, Malanca. Accesând imediat site-ul producătorului de vin, am constatat că, pe lângă denumirile şi reprezentările aferente acestor obiceiuri, erau descrise în mod pertinent, în câteva fraze, şi ritualurile respective. Întâmplarea de la sfârşitul călătoriei mele mi-a demonstrat, încă o dată, puterea de adaptare a jocurilor rurale şi capacitatea lor de transformare - devenind altceva faţă de ce fuseseră cândva şi asigurându-şi astfel supravieţuirea într-o lume diferită de cea în care au apărut şi s-au manifestat pentru o lungă perioadă de timp.
Un alt lucru care mi-a venit în minte, oferindu-mi o perspectivă
comparativă asupra universului mascaţilor ritualici, a fost relaţia dintre pandemie şi masca facială. De la începutul pandemiei, s-a dovedit că masca facială reprezintă o bună protecţie împotriva răspândirii virusului Covid-r 9. Majoritatea guvernelor de pe toate continentele au înţeles acest fapt simplu şi au încercat să impună
o serie de reguli şi chiar legi legate de purtarea măştii. Peste noapte, am devenit cu toţii mascaţi împotriva voinţei noastre. Aceste măsuri au trezit ostilitatea multor cetăţeni şi, uneori, au dus la confruntări dure între demonstranţii insurgenţi şi forţele de ordine, mai ales în ţările considerate cele mai democratice din lume- Germania, Franţa şi Statele Unite. S-a repetat de nenumărate ori că
masca reprezintă o încălcare a libertăţilor individuale, limitând drastic capacitatea oamenilor de a se manifesta în diverse contexte sociale. Mulţi cetăţeni au recurs la cele mai inventive metode pentru a critica măsurile guvernamentale legate de impunerea măştii în spaţiile publice. Cea mai frecventă critică a fost exprimată prin purtarea unor măşti imprimate cu diverse sloganuri antiguvernamentale, svastici naziste, guri de vampir sau feţe de demoni. Masca chirurgicală a fost numită „botniţă", făcându-se referire, încă o dată, la politicile autocratice ale guvernelor, care, de fapt, încercau să ia diferite măsuri pentru a opri răspândirea virusului. Această
situaţie mi-a oferit prilejul unor comparaţii neaşteptate.
POSTFAŢĂ 429
