În societăţile agricole, purtarea măştii ritualice reprezenta un prilej de bucurie şi satisfacţie. Masca era o expresie a libertăţii umane, a erotismului, a ludicului, o transcendere a constrângerilor sociale impuse de comunităţile rurale cu reguli stricte. Aşadar, în două contexte politice şi sociale diferite, acelaşi artefact - masca -
s-a dovedit a fi atât o expresie a libertăţii umane, cât şi a încălcării acesteia. Morala acestei comparaţii este că generalizările cu privire la scopul măştii, cum ar fi aceea că ea întruchipează înclinaţia omului pentru mimetism (Caillois 1961), pot fi adesea pripite.
Într-un fel, lumea mascaţilor ritualici descrisă în paginile acestui studiu ne vorbeşte despre evanescenţa naraţiunilor grandioase referitoare la diverse aspecte legate de societatea umană. Aşa cum am văzut, autorii cei mai îndrăzneţi, cei care au încercat să ofere ultimul cuvânt în privinţa jocurilor rurale, au sfârşit prin „a-şi rupe dinţii" în „carcasa" groasă a mascaţilor, lansându-se în generalizări pripite şi teorii cu schelet fragil. Lucrurile stau la fel şi în privinţa studiilor despre joc. În mod paradoxal, până în ziua de azi, unul dintre cele mai influente studii despre joc este, în acelaşi timp, şi cel care conţine cele mai fanteziste generalizări. Este vorba despre studiul lui Roger Caillois, Les jeux et les hommes (1958; ed.
engl. Man, Play, and Games, 1961). Dând dovadă de o erudiţie savantă, sociologul francez a încercat, iar unii dintre susţinătorii săi ar spune că a şi reuşit, să ofere o taxonomie a jocului prin subscrierea acestuia la şase caracteristici de bază, patru forme şi două tipuri de joc. În ciuda erudiţiei, Caillois nu discută deloc despre jocurile practicate de ţărani, iar atunci când face de două ori referire la mascaţii ritualici, vorbeşte despre variantele carnavalizate ale acestor jocuri, exportate deja de ceva vreme din lumea rurală
în cea urbană. Din acest punct de vedere, studiul lui Caillois are un caracter stereotip, regăsit şi în alte studii despre joc, scrise de atunci încoace. Deşi sunt dedicate pagini importante jocurilor din societăţile tribale, iar jocurile modeme ocupă un loc de bază în aceasta lucrare, jocurile ţăranilor sunt omise în totalitate. Caillois defineşte jocul „ca activitate care este în esenţă: r. liberă: în care jocul nu este obligatoriu; căci dacă ar fi, şi-ar pierde imediat calitatea atractivă şi veselă de divertisment; 2. separată: circumscrisă
430 JOCURI RITUALE DIN MOLDOVA
în spaţiu şi timp, ambele definite şi stabilite în prealabil; 3. nesigură: al cărei curs nu poate fi determinat, nici rezultatul exact anticipat în prealabil, o anumită latitudine pentru inovaţie fiind lăsată la iniţiativa jucătorului; 4. neproductivă: nu creează nici bunuri, nici bogăţie, nici elemente noi de orice fel; şi, cu excepţia schimbului de mici obiecte între jucători, se încheie printr-o situaţie identică cu cea de la începutul jocului; 5. guvernată de reguli: în baza convenţiilor care suspendă legile ordinare şi pentru moment stabilesc o nouă ordine, de fapt singura care contează; 6. bazată pe tandemul Acţiune-Credinţă: viziune însoţită de o conştiinţă clară a unei realităţi sau a unei irealităţi libere, detaşată de viaţa reală"
(Caillois, 1961, pp. 9-10).
O privire atentă asupra universului sătesc şi jocurilor rurale ar fi dat mai mult de gândit sociologului francez atunci când a purces la definirea jocului. Aceasta deoarece jocul nu e întotdeauna o activitate în care omul se implică neapărat în mod voluntar. Lumea rurală cu regulile ei stricte, dar şi lumea mascaţilor ritualici demonstrează că, de multe ori, în acest mediu social presiunea este foarte mare, acţionând asupra individului şi determinându-l să
participe la unele jocuri chiar şi împotriva propriei voinţe. Există
în lumea satului o zicală elocventă în acest sens: ,,Ai intrat în horă, trebuie să joci!", sintetizând tocmai capacitatea coercitivă a jocului în contextul unor reţele sociale dense. De asemenea, dacă le considerăm jucători şi pe „victimele" Mascaţilor Pantomimici, acei locuitori nemascaţi prinşi plimbându-se pe drum în zilele sărbătorilor de iarnă şi burduşiţi pe loc de cinci-şase vlăjgani mascaţi, putem spune şi despre ei că au participat la acest joc de bunăvoie?
Tot ca exemplu relevant în această privinţă ar fi cel al gladiatorilor care participau la jocurile morţii din Colosseum nu în mod voluntar, ci constrânşi de anumite împrejurări nefavorabile. Mai recent, se pot da ca exemple farsele cu camera ascunsă, care au uneori un succes enorm de televiziune, efectul comic reieşind tocmai din aceea că victimele sunt prinse în joc fără voia lor. S-ar putea oare afirma, în acest caz, că victimele farselor nu participă la un joc doar pentru că sunt atrase involuntar în el?
POSTFAŢĂ 431
