vom vedea, şi cazul lucrării antropologului Alin Rus, care a realizat o muncă de cercetare de un deceniu în zona Moldovei.
Mă voi angaja în rândurile următoare într-un exerciţiu de decriptare a multiplelor teze şi argumente din cadrul lucrării, încercând totodată să ofer cititorilor o grilă de lectură a studiului.
Lucrarea nu se vrea totuşi a fi nici exhaustivă, nici unică, pretându-se la multiple interpretări şi înţelegeri. În acest sens, prima observaţie care se impune este că, spre deosebire de alte studii antropologice sau sociologice, care gravitează cel mai adesea în jurul unei singure teze principale, lucrarea de faţă propune cel puţin şase teze, fiecare susţinută de argumentele aferente. Aşadar, vorbim de câte o teză pentru fiecare capitol, mai puţin capitolele doi şi trei, care au o structură logică şi de argumentare comună.
Prima teză aş numi-o autobiografică. Ea se regăseşte în subtextul întregii lucrări, prin istorisiri, anecdote şi amintiri, dar constituie scheletul argumentării mai ales în introducere şi capitolul r.
Aceste două secţiuni ale studiului sunt şi cele mai personalizate, autorul narând fapte petrecute în copilărie şi mai târziu, odată cu începerea studiilor doctorale în America, şi ulterior, prin continuarea muncii de teren în zona judeţului Iaşi. Teza autobiografică
nu este singulară în peisajul studiilor despre jocurile rurale, fapt menţionat chiar de autorul însuşi, mai ales în capitolul 5, unde analizează literatura despre jocurile rurale. De acolo aflăm că mai mulţi autori, printre care şi primul folclorist care a studiat ştiin
ţific aceste obiceiuri, englezul Thomas Fairman Ordish, au avut o relaţie personal-afectivă cu aceste obiceiuri. Din listă nu pot lipsi nici folcloriştii Reginald J.E. Tiddy şi Alex Helm, nici cunoscutul cercetător al teatrului folcloric de pe meleagurile româneşti, Horia Barbu Oprişan. Exuberanţa acestor jocuri rurale, precum Jocul (sau Dansul) Caprei, al Cerbului sau Malanca, cucereşte întotdeauna publicul. Iar, uneori, se pare că în acest public s-au aflat şi cercetătorii de mai târziu, cei care ulterior ne-au dat pagini remarcabile despre aceste manifestări culturale.
A doua teză aş numi-o culturalistă sau antropologică pentru că
ţine de conceptele şi metodele de teren ale antropologiei culturale.
CUVÂNT ÎNAINTE
9
Ea se găseşte îndeobşte în capitolele 2 şi 3, incluzând şi o critică a folcloristicii tradiţionale, nu doar din România, ci şi din Europa în general. Pentru o lungă perioadă de timp, demersul studiilor de folclor a fost acela de a crea categorii şi tipologii în care să
poată fi inclusă diversitatea cutumiară şi materială întâlnită pe teren. În spiritul naţionalismului, aceste studii exprimau „esenţa unui popor", ceea ce a produs el de-a lungul secolelor: expresii ale culturii materiale şi spirituale. Din acest punct de vedere, muzeele dedicate ţăranilor şi diseminate în majoritatea ţărilor europene sunt o expresie fidelă a acestei viziuni. Alin Rus demontează
această percepţie şi ne arată că diversele ritualuri şi jocuri existente în anumite localităţi sunt expresia felului în care gândeşte şi se exprimă acea comunitate - un micro-ecosistem cultural.
Tocmai de aceea, autorul ne oferă exemplul unor localităţi apropiate care practică şi promovează jocuri diferite. Aceste jocuri sunt produse ale culturii locale, şi nu esenţe ale unui sistem supraordonat aflat în strânsă relaţie cu politica naţională. Vreme de veacuri, problemele micului agricultor s-au rezolvat la nivel local, fără intervenţia forţelor instituţionale ale statului. Abia odată cu sfârşitul secolului al XIX-lea, prezenţa statului începe să
se simtă mai puternic şi să impună o serie de restricţii comportamentale şi acţionale la nivel local. Însă jocurile rurale, aşa cum ne arată autorul prin analiza unor arhive vechi, au rădăcini mai adânci în timp şi reprezintă o expresie a vieţii comunitare locale -
cultura locală - din vremea când statele naţionale aveau o prezenţă mult mai redusă în micile comunităţi săteşti. Totuşi, cultura locală se schimbă în relaţie cu manifestările şi expresiile exterioare. Tocmai de aceea, autorul priveşte cele şase jocuri analizate în capitolul doi şi trei în conexiune cu fenomene precum migraţia internaţională, declinul demografic, inegalităţile sociale şi intruziunea presei în practica şi desfăşurarea unor ritualuri locale. Jocurile din comunele Heleşteni şi Ruginoasa sunt văzute, aşadar, ca prisme prin care cititorul poate privi spre cultura şi istoria comunităţilor respective; ele sunt şi barometre prin care se pot citi noile transformări culturale ce au loc în aceste comunităţi săteşti.
10
CUVÂNTÎNAINTE
Teza capitolului 4 al lucrării ar putea fi numită şi axiologică
pentru că se referă, în principal, la sistemul de valori al comunită
ţilor studiate. Această teză conţine şi o critică subtilă la adresa antropologiei culturale actuale care, începând cu anii '60, a abandonat studiul valorii în favoarea analizei culturii materiale, promovând astfel viziunea marxistă şi pe cea a antropologiei economice. Ambele curente se focalizează asupra elementelor materiale din societate, tratând astfel comunităţile examinate preponderent din perspectiva relaţiei lor cu viaţa economică şi bunăstarea materială. Capitolul 4 al cărţii este strâns legat de observaţiile şi concluziile celor două capitole anterioare. Aceasta deoarece antropologul Alin Rus ne vorbeşte despre valorile rurale şi transformarea lor odată cu pătrunderea modernităţii în lumea satului românesc.
Punând în practică teoria valorii a antropologului Clyde Kluckhohn şi axiologia filozofului Robert Hartman, autorul ne arată
cum sistemul de valori al unei comunităţi este, de fapt, ultimul bastion rămas în picioare împotriva curentului cultmal principal al unei noi epoci. Aici analiza devine nuanţată şi cere o lectură
atentă. Jocurile rurale precum cele descrise în capitolele precedente fac parte din sistemul de valori al acestor comunităţi. Ele s-au născut între graniţele unor mici comunităţi cutumiare bazate pe regulile tradiţiei şi principiile locale. Tocmai de aceea, trebuie înţelese plecând de la cultura locală ca expresie a ţesăturii de relaţii sociale dintr-un anumit sat - ceea ce Alin Rus numeşte micro-ecosisteme culturale. Or, pentru studiul acestor micro-ecosisteme culturale, antropologul foloseşte de astă dată o metodă
