diferită de cea din capitolele precedente. El priveşte acum, precum Clifford Geertz, ,,peste umărul oamenilor" şi încearcă să le decripteze intenţiile prin implicaţiile subtile ale jocurilor de limbaj locale, prin descifrarea unor comportamente şi acţiuni care ar putea scăpa unui non-nativ provenit din altă cultură şi necunoscător al zonei locale.
Capitolul 5 al lucrării este singurul care nu face aproape deloc referire la munca de teren a autorului, fiind eminamente teoretic.
El cuprinde două teze: una pe care aş îndrăzni s-o numesc antimarxistă şi o alta pe care aş numi-o anti-evoluţionistă, cu referire CUVÂNTÎNAINTE
11
clară la teoria evoluţiei sociale a unuia dintre părinţii antropologiei, Lewis Henry Morgan. Pentru a înţelege pe deplin temele acestui capitol, trebuie să le conectăm la conceptele propuse de această lucrare în capitolele 2, 3 şi 4. Este vorba, în primul rând, de conceptul de micro-ecosistem cultural. Aceste micro-ecosisteme culturale -culturile micilor comunităţi rurale-s-au format, în mare parte, în izolare, între graniţele unor mici localităţi, şi mai puţin în relaţie cu societatea globală în care se găsesc la momentul de faţă. Din acest motiv, ,,naraţiunile grandioase", cum le numea Lyotard, precum marxismul, naţionalismul şi ideologia care a stat la baza folcloristicilor europene, nu pot fi folosite pentru a înţelege dinamica şi valorile micilor comunităţi rurale. Marxismul, spre exemplu, a privit ţărănimea prin prisma conceptelor de exploatare şi luptă de clasă, pierzând din vedere relaţia ţăranilor cu universul jocului, şi a zugrăvit lumea satelor doar în culori gri sau întunecate. O astfel de lume nu este neapărat falsă, ne spune Rus, ci mai degrabă incompletă. Este incompletă fiindcă pune accentul doar pe latura economică şi pe relaţiile de clasă şi scapă din vedere atât bogăţia expresiilor ritualice de la sat, cât şi relaţia ţăranilor cu jocul. Această relaţie este ocultată de marxism, dar este prezentată de mari scriitori ai secolului XX precum, în literatura română, Marin Preda sau, în cea poloneză, Wladyslaw Reymont, laureat al premiului Nobel, menţionaţi în capitolul 4. Aceştia au descris jocurile rurale de la sat, printre care Jocul Ursului sau Călu
şarii, arătând relaţia complexă a acestora cu întregul univers de simboluri şi semnificaţii al micilor comunităţi rurale. Or aici intervine critica viziunii folcloriste şi a folcloriştilor care au cercetat pentru prima oară aceste obiceiuri, văzându-le ca elemente supravieţuitoare ale unor epoci apuse.
Această viziune, venită clar pe filiera evoluţionismului social a lui Lewis Henry Morgan, înţelegea mascaţii, jocurile şi costumele lor ca aparţinând unor epoci demult apuse, care însă au supravieţuit cumva, ajungând în epoca modernă prin mentalitatea conservatoare a ţăranilor. Acest punct de vedere nu ar putea fi acceptat deoarece s-ar nega astfel cultura prezentului şi funcţia importantă a acestor jocuri în dinamica actuală a comunităţilor 12
CUVÂNTÎNAINTE
şi în viaţa oamenilor de azi. Adoptând un termen utilizat deja din anii '70 de profesorul de folclor Henry Glassie, Alin Rus îi numeşte pe aceşti gânditori supravieţuitorialişti. Termenul este bine ales deoarece indică atitudinea acestora faţă de jocurile rurale percepute ca elemente supravieţuitoare ale altor timpuri. În acelaşi timp, Alin Rus intră în polemică şi respinge simultan viziunile actuale care pun accentul doar pe prezentul etnografic, ocultând faptul că, mai ales atunci când comunităţile sunt coezive, jocurile rurale au întotdeauna o relaţie puternică cu trecutul comunităţilor.
Această viziune este întruchipată mai ales de recentul studiu Masquerade and Postsocialism: Ritual and Cultural Dispossession in Bulgaria (Mascaradă şi postsocialism: Deposedarea rituală şi culturală în Bulgaria), al antropologului Gerald W. Creed, dar într-o oarecare măsură şi de lucrarea All Silver and No Brass (În argint, nu în alamă), a folcloristului Henry Glassie. Mergând pe o linie care pune accentul doar pe analiza prezentului etnografic, aceste studii ajung să
nege dimensiunea diacronică a jocurilor rurale. Aşa cum vedem, poziţia lui Alin Rus, care are o puternică legătură cu studiile patrimoniale, este cumva la mijloc, adoptând o viziune sincronic-diacronică. Jocurile rurale au o legătură esenţială nu doar cu prezentul etnografic, ci şi cu trecutul acestor localităţi; tocmai de aceea, ele pot fi privite ca prismă prin care poate fi înţeleasă istoria acestor comunităţi rurale ca microistorie în sens ginzburgian, dând seama de „naraţiunile mărunte" (petits recits) din perspectiva teoriei postmoderne a lui Jean-Fran�ois Lyotard.
Capitolul 6 este şi mai relevant în acest sens pentru că aduce în prim-plan o teză cognitivistă susţinută printr-o serie de argumente complexe, care se îngemănează în întrebarea: cum poate fi explicat succesul enorm al jocurilor rurale în societăţile agricole timp de secole, urmat de dispariţia lor în masă odată cu apariţia Revoluţiei Industriale? Sprijinindu-se pe mai multe teorii printre care teoria jocurilor de limbaj a lui Ludwig Wittgenstein, teoria jocurilor minţii a lui Petru Culianu ori teorii mai recente precum critica imaginii televizate a lui Giovani Sartori sau critica cognitivistă a relaţiei omului cu produsul digital, propusă de psihiatrul Manfred Spitzer, autorul volumului de faţă zugrăveşte o istorie CUVÂNTÎNAINTE
13
