'70, fiind atraşi de salariile mai mari din industria minieră, dar şi de promisiunile programelor masive de industrializare a ţării din acea vreme (Rus, 2003).
La vârsta de 7-8 ani, toate aceste evenimente mi-erau necunoscute. Ceea ce ştiam pe atunci - şi n-am uitat multă vreme după
aceea - a fost că în seara respectivă m-am întors în casă cu inima grea. ,,Toţi copiii din curte au fost la ţară! Eu de ce n-am ţară?", am întrebat-o pe mama. ,,Păi tu eşti Ioan cel făr' de ţară", mi-a răspuns mama râzând, făcând referire la personajul istoric Ioan Plantagenetul, rege al Angliei la începutul secolului al XIII-lea. De fapt, bunicii mei, atât cei materni, cât şi cei dinspre tată, locuiseră întotdeauna la oraş şi făceau parte din muncitorimea calificată care lucrase toată viaţa în industrie. La sfârşitul conversaţiei noastre, mama a adăugat: ,,De fapt, nici nu ştiu ce te interesează pe tine atâta să mergi la ţară. Nu e nimic deosebit de văzut acolo!" Întâmplarea cu pricina, dar şi răspunsul ciudat pe care l-am primit m-au făcut să privesc universul rural ca pe o zonă insolită în care puteam pătrunde deocamdată numai prin poveştile prietenilor mei.
Acest fapt m-a făcut să absorb istorisirile despre universul de la ţară cu un oarecare nesaţ şi să devin în acelaşi timp tot mai curios faţă de o lume la care păream sortit să nu pot avea vreodată acces.
N-a fost să fie aşa!
22
JOCURI RITUALE DIN MOLDOVA
În iarna aceluiaşi an, întreaga mea familie a fost invitată la ţară, în zona de nord-vest a ţării. Soţul mătuşii mele paterne avea părinţi care locuiau într-un sat din acea zonă a României. Împreună cu familia mea, urma să petrec mai bine de o săptămână în satul numit Derşida, renumit pentru viile sale extraordinare, pivniţele săpate în deal, inegalabile în păstrarea vinului, dar şi pentru jocurile populare de Anul Nou, aşa cum aveam să aflu în zilele următoare. Una dintre amintirile rămase în memoria mea de copil a fost că puteam să observ şi să mă joc în voie cu toate animalele aflate în acea gospodărie ţărănească: găini, raţe, curcani, gâşte, porci, ba chiar şi un viţeluş nou-născut. Toate aceste jocuri inventate ad-hoc erau spre disperarea gazdelor noastre, căci îmi făcusem un obicei costisitor, se pare: hrăneam păsările din ogradă cu tot ce primeam mai bun la masă. Era palpitant cu atât mai mult cu cât părinţii mă rugaseră să nu fac asta. Aşa că le-am hrănit pe ascuns, când nu mă vedea nimeni.
Dar evenimentul acelor zile, întipărit în memoria mea cu o acuitate deosebită, s-a întâmplat chiar în ajunul Crăciunului, la doar două-trei zile de la sosirea noastră în sat. Încă de la sosire, am aflat că dimineaţa devreme, în ajunul Crăciunului, vor sosi cetele de feciori. Această expresie arhaică avea rezonanţe deosebite în mintea mea de copil, stimulându-mi imaginaţia să conceapă fel de fel de lucruri mai mult sau mai puţin verosimile. Aceasta se întâmpla cu atât mai mult cu cât nu aveam nici cea mai mică idee ce se va petrece când vor veni cetele, ceea ce-mi trezea şi mai mult curiozitatea. Ştiam însă că în dimineaţa zilei respective trebuia să ne trezim foarte devreme, să ne îmbrăcăm cu hainele cele mai bune şi să aşteptăm cu masa pusă venirea feciorilor. Deşi nu m-am împăcat niciodată grozav cu trezitul de dimineaţă, în ziua aceea am fost campion şi, înainte de 7 şi jumătate dimineaţa, eram deja îmbrăcat şi pregătit să văd ce se-ntâmplă. La fel şi tata, pentru care trezitul de dimineaţă era un reflex, pentru că pleca de regulă la muncă în fiecare dimineaţă la ora 6. Gazdele noastre erau şi ele adaptate la ritmul animalelor domestice, care trebuiau hrănite dimineaţa înainte de 7. Singura persoană din casă care nu s-a trezit înainte de 7 şi jumătate a fost mama. Iar evenimentul I NTRODUCERE
23
neaşteptat pe care n-aveam să-l uit niciodată s-a petrecut în minutele ce au urmat.
Uliţa satului a fost trezită dintr-odată de sunete stridente de tobe, acordeon şi viori. Un grup de vreo zece bărbaţi au intrat în curte fără să ceară voie. Mama, buimacă de somn, a mai reuşit să
îngaime către gazdele noastre:
- Dar ce, intră aşa, fără să întrebe pe nimeni?
- Da, aşa îi cu colindătorii la noi!, a răspuns grav capul gospodăriei.
- Şi acuma eu ce mă fac?, a mai întrebat mama.
- Bagă-te repede sub plapumă! i-a sugerat tata.
Imediat, flăcăii au fost deja în sufrageria casei - dormitorul nostru pe durata şederii acolo.
- Bucuroşi de oaspeţi, gazdă? întrebă unul dintre bărbaţii îmbrăcaţi în straie de sărbătoare. Colindătorii păreau deja ameţiţi de vaporii alcoolului consumat dis-de-dimineaţă.
- Bucuroşi, bucuroşi! răspunseră gazdele.
După acest scurt moment introductiv, tobele au început să
bată, iar viorile şi acordeonul să răsune. Toată cântarea a durat vreo 10-15 minute, după care şeful cetei întrebă plin de fală, conform ritualului:
- Veseli-v-aţi, gazdă?
- Veseli, veseli!, veni îndată răspunsul gazdelor.
- No, hai să mai zicem una ca să mai veselim încă o dată pe cei ai căşii!, decise ad-hoc căpetenia dubaşilor. Şi a urmat o nouă
rundă de bătăi în tobe şi sunete stridente de acordeon. Apoi, conform tradiţiei, colindătorii s-au aşezat la masă, au ciocnit un pahar de vin cu gazdele şi au luat o mică gustare.
Întregul ritual a durat mai bine de 30 de minute, după care alaiul a plecat, tot în sunetul instrumentelor muzicale, la gospodăria următoare. Abia atunci a putut să iasă şi mama de sub duna groasă ţărănească, umplută cu puf de gâscă, de sub care nu se risipea un strop din căldura corpului uman. În acel moment, la vederea figurii ei, roşie şi plină de transpiraţie, toţi ai casei au izbucnit în râs. Am aflat ulterior că aceşti colindători erau neiertători cu toţi cei care încălcau regulile stricte ale ritualului, prinşi 24 JOCURI RITUALE DIN MOLDOVA
