În Ucraina, îi datorez mulţumiri, împreună cu aprecierea mea, domnului Gheorghe Stratulat şi familiei sale, precum şi doamnei Olga Bruja Avdochimova, fiului ei, Victor, şi întregii lor familii. Toţi aceştia m-au impresionat cu ospitalitatea, deschiderea şi bunătatea lor. Dacă toţi oamenii ar fi ca ei, astăzi am trăi într-o lume mai bună, fără războaie şi conflicte.
Pe lângă aceşti prieteni apropiaţi, le sunt recunoscător şi multor localnici din Heleşteni, Ruginoasa, Cucuteni, Strunga, Criveşti, Sticlăria, Bădeni şi Iaşi, în România, precum şi Crasna, Carapciu, Pătrăuţii de Sus şi Cernăuţi, în Ucraina. Simpla lor enumerare ar umple o pagină întreagă. Alături de ei, am trăit momente de satisfacţie intelectuală, însoţite de bucuria de a înţelege lumea rurală şi umanitatea locuitorilor ei. Mulţi dintre ei m-au primit cu ospitalitate în casa lor chiar şi doar pentru câteva ore. Unii dintre ei, în special cei mai în vârstă, au plecat de ceva timp în lumea umbrelor, dar sper că
vocea lor va rămâne veşnic vie în paginile acestui studiu. Cu toţii m-au făcut să gândesc diferit şi să mă schimb faţă de cel care eram la începutul acestui proiect. Pentru că i-am cunoscut, sunt acum o persoană cu o viziune mai largă şi mai complexă asupra lumii şi vieţii.
De la soţia mea, Florentina, am primit constant sprijin moral şi intelectual, alături de încurajări. Ea şi-a petrecut multe dintre vacanţele şcolare într-un sat din vestul României, unde locuiau bunicii ei; a devenit astfel o bună cunoscătoare a lumii rurale din acea zonă a Transilvaniei, iar mai târziu a putut să-mi ofere sfaturi pertinente despre folclorul rural şi modul de gândire al locuitorilor satului, temperându-mi tendinţele idealiste şi generalizările pripite. O simplă mulţumire nu ar fi suficientă pentru a-mi exprima întreaga apreciere.
Nu în ultimul rând, trebuie să le mulţumesc părinţilor mei, Maria şi Simion Rus, pentru sprijinul moral, spiritual şi material pe care mi l-au dat în mod constant pe parcursul anilor de studiu şi de-a lungul provocărilor prin care am trecut. Sunt convins că puţini oameni se bucură de privilegiul de a avea părinţi atât de minunaţi, iar recunoştinţa mea nu va putea niciodată să
le răsplătească eforturile. Fratele meu, Octavian, şi familia lui (soţia, Simona, şi copiii, Mihnea şi Ria) m-au încurajat întotdeauna în strădania mea de a duce acest proiect la bun sfârşit. În sfârşit, veşnica mea recunoştinţă, aprecierea şi stima merg către bunica mea, Elena Murarek, cea care m-a ajutat, încurajat şi susţinut cu o abnegaţie demnă de toată admiraţia. Ea a fost cea care a crezut mereu în steaua mea norocoasă. Din păcate, s-a stins cu câţiva ani înainte de a vedea finalizată această etapă din viaţa mea.
Alţi membri ai familiei mele mi-au fost, de asemenea, apropiaţi cu gândul sau prezenţa, în timpul scrierii acestei cărţi. Este vorba despre verii mei, Nora Maria Murarek şi Iulian Murarek, mătuşile mele, Iulia Rusu şi Susana Gorgan, unchiul meu, Traian Rus, şi familia lui, verişoara mea, Simona Rus, şi familia ei, familia Cristea (Andreea, Mirela şi Nelu), şi, de asemenea, naşii MULŢUMIRI
19
mei, Cornelia Zara şi Octavian Băban. Formarea intelectuală a unei persoane şi ideile sale mai importante sunt influenţate adesea de o serie de întâlniri şi de prietenii. Cartea mea are drept subiect principal transformarea culturii rurale sub influenţa globalizării. Trăind în Statele Unite, am fost destul de norocos să am prieteni din toată lumea, cu o vastă cunoaştere a lumii noastre globalizate. Ei mi-au oferit şansa de a schimba idei şi informaţii pe diverse teme care se regăsesc în cartea de faţă.
În final, mulţumirile mele se îndreaptă către instituţiile care s-au implicat şi au susţinut financiar în traducerea, editarea şi tipărirea acestui volum în limba română. Este vorba în primul rând de Editura Humanitas, care şi-a asumat efortul de a pune pe piaţa românească o carte substanţială de antropologie şi folclor, vizând atât publicul general interesat de jocurile tradiţionale de iarnă din zona Moldovei, cât mai ales specialiştii din domeniul ştiinţelor sociale. Mulţumirile mele se îndreaptă şi spre conducerea primăriilor din Heleşteni şi Ruginoasa, prin primarii Constantin Hîra şi Dănuţ Nechifor, care au sprijinit financiar traducerea şi revizuirea acestui manuscris.
INTRODUCERE
O întâmplare inedită din copilărie
Cartea de faţă este rezultatul unei îndelungate pasiuni. Este vorba atât despre pasiunea pentru omul comunităţilor rurale, cât şi pentru poveştile şi obiceiurile care l-au însoţit mereu. Întâlnirea mea cu universul rural s-a datorat unei întâmplări deosebite, ale cărei consecinţe am ajuns să le înţeleg pe deplin abia mult mai târziu, peste două decenii, atunci când am deschis o nouă filă din viaţa mea - cea de imigrant în Statele Unite ale Americii. Doar atunci am înţeles că îmi petrecusem copilăria şi tinereţea, chiar fără să ştiu, într-una dintre ultimele ţări ale Europei unde o parte însemnată a populaţiei încă practica agricultura la scară redusă.
Acest lucru a însemnat nu doar o activitate economică aparent primitivă şi poate ciudată pentru un occidental, ci şi perpetuarea unui sistem sociocultural aparte. Este vorba despre România, o ţară care, datorită unor împrejurări istorice şi unui context politic şi cultural deosebite, a reuşit să păstreze o cultură ţărănească bine închegată până spre finele secolului XX. Această cultură rurală
este astăzi în mare parte dispărută, dar rămăşiţele ei încă vii am mai apucat să le studiez în munca mea de cercetare antropologică, din decembrie 2009 până în decembrie 2020.
Una dintre amintirile mele cele mai vii din perioada copilăriei despre universul rural se leagă de o trăsătură fundamentală a fiinţei umane: dorinţa de a fi inclus într-un grup social. Episodul s-a petrecut spre sfârşitul vacanţei de vară. Eu tocmai terminasem clasa I. Copiii care locuiau în blocul meu veneau acasă din diverse INTRODUCERE
21
zone ale ţării unde fuseseră toată vara. Întâlnindu-se din nou în curtea din faţa blocului, au început să descrie pe rând locurile pe unde s-au perindat în vacanţa de vară. Era un grup de vreo 7-8
copii, şi toţi, fără excepţie, au povestit câteva întâmplări pe care le trăiseră la ţară. Fuseseră la bunicii lor în diverse zone rurale ale României. Iar eu eram singurul din grup care nu avea bunici la ţară. Părinţii acestor copii făceau cu toţii parte din prima genera
ţie de ţărani proletarizaţi ai României socialiste, veniţi de curând în Valea Jiului. Deşi industrializarea României a început în forţă
imediat după al Doilea Război Mondial, iar marile oraşe din ţară
cunoscuseră transformările industrializării chiar şi în perioada interbelică, la începutul anilor '80 se găseau încă destui ţărani aflaţi la prima generaţie de imigranţi în oraşele industriale ale ţării. Aceştia veniseră în zonele urbane abia spre sfârşitul anilor
