fascinantă. Este vorba de istoria relaţiei omului cu jocul, o relaţie care a mers mână în mână cu evoluţia socioeconomică a societă
ţii în care a trăit. Cum spune autorul, bătălia dintre jocurile rurale şi jocurile moderne precum cele sportive sau cele video se dă pentru acelaşi „petic de teren" - conştiinţa umană. Aşa se poate explica şi dispariţia jocurilor rurale. În trecut, când acestea erau jocuri ale comunităţii, satisfăceau o gamă variată de nevoi în relaţia omului cu grupul cultural din care făcea parte - de la nevoi de comunicare şi identitare la nevoi cognitive ce ţin de înţelegerea lumii. Dar, odată cu pătrunderea mâinii lungi a statului chiar şi în cele mai obscure colţuri ale universului rural, instituţiile statale au preluat funcţiile pe care jocurile rurale le îndeplineau în trecut. În felul acesta, jocurile rurale sunt înlocuite cu alte jocuri, moderne şi mai atractive, dar care, în loc să cimenteze coeziunea socială, conduc mai degrabă la izolarea individului, aşadar la individualism şi egocentrism.
Ultimul capitol al lucrării încearcă să răspundă tocmai acestei întrebări: ce pot face comunităţile în faţa dispariţiei acestor elemente valoroase de cultură? Răspunsul pe care ni-l oferă autorul exemplifică ultima teză a lucrării - teza patrimonialistă. Patrimonializarea acestor jocuri rurale ar putea fi soluţia salvării lor de la un declin rapid şi ireversibil. Doar că, ne avertizează Alin Rus, nu orice tip de patrimonializare reprezintă soluţia viabilă în acest caz. Dacă patrimonializarea pare să fie soluţia, o patrimonializare lipsită de viziune poate conduce la transformarea jocurilor rurale din patrimoniu cultural imaterial în produs cultural destinat doar consumului. Astfel, istoria care a făcut posibilă existenţa acestor jocuri ar dispărea fără urmă în mrejele a ceea ce Max Horkheimer şi Theodor Adorno au numit „industrie culturală". Acest tip de patrimonializare este implementată mai ales prin intermediul unor festivaluri de folclor precum cel din Cernăuţi (Ucraina), la care autorul participă, mergând pe urmele echipei Jocului Cerbului din comuna Heleşteni. În felul acesta, cartea se încheie circular: cercetarea începută pe străzile unui mare oraş din România, Bucureşti, se încheie tot pe străzile unui mare oraş ucrainean, Cernăuţi. Acesta este încă un semn că patrimoniul cultural imaterial 14
CUVÂNTÎNAINTE
născut între graniţele unui mic sat, fiind şi producţie a unei comunităţi, ia calea oraşului, devenind astfel patrimoniu transna
ţional, chiar dacă uneori printr-o patrimonializare deficitară.
Postfaţa cărţii este şi ea grăitoare, mai ales din perspectiva globalizării, concept care se regăseşte şi în titlul lucrării. Din această
perspectivă globală, postfaţa ne vorbeşte şi despre pandemia de Covid-19. Aflat în ultima descindere de teren în România, în decembrie 2020 şi ianuarie 2021, în plină pandemie, antropologul reflectează asupra relaţiei dintre mască şi libertatea umană. Dacă în micile comunităţi rurale masca era o expresie a libertăţii şi permitea realizarea unei serii de acţiuni şi gesturi altfel cenzurate, în pandemie masca sanitară devine exact opusul: o expresie a cenzurii şi o limitare a libertăţii umane de către instituţiile statului. În ciuda acestui peisaj sumbru în care acţiunile oamenilor sunt limitate, iar libertatea de expresie se restrânge, autorul constată cu surprindere că jocurile rurale nu au dispărut. Atât în mari oraşe precum Bucureşti, cât şi în altele mici din Valea Jiului, precum Vulcan, echipele de Urs, Cerb şi Capră au fost suficient de curajoase pentru a lupta împotriva tuturor acestor restricţii ca să le ofere oamenilor, unii aflaţi în carantină la domiciliu, un spectacol sub ferestrele blocurilor. Cu această rază de speranţă privind soarta jocurilor rurale în viitor, autorul ne invită, precum filozoful Ludwig Wittgenstein în lucrarea Tractatus Logico-Philosophicus, să abandonăm conceptele pe care le-am întâlnit de-a lungul acestei lucrări şi să încercăm să privim dincolo de ele, acolo unde se găseşte omul înconjurat de dilemele, problemele şi reflecţiile sale -tocmai cele care îl fac să fie ceea ce este, o fiinţă complexă pe care exerciţiul antropologic nu o va putea probabil niciodată pe deplin explica.
Cu aceste concluzii pline de semnificaţii adânci, putem înţelege şi motivele pentru care Editura Lexington a decis publicarea acestei lucrări în cadrul prestigioasei sale colecţii de monografii antropologice şi arheologice, iar Editura Humanitas s-a grăbit s-o pună la dispoziţia cititorilor români la mai puţin de un an de la apariţia sa în limba engleză.
Lector univ. dr.
Valentin Fulger
