şar la altul şi mormăind nu se ştie ce în dreptul vreunuia pe care îl ştia mai slab. Se trase înapoi şi se stropşi la ei poruncitor:
- Hăp-şa!
- Hăp-şa! răspunse şeful căluşarilor care apoi îşi întoarse faţa de la mut şi porni la pas, în tactul muzicii, ocolind în cerc cu jucătorii în urma lui. Toţi aveau clopoţei la picioare, la ciomege şi la fes, betelii şi caftane roşii. Erau oameni din sat, dar erau de nerecunoscut, arătau deosebit de frumoşi în această îmbrăcăminte a lor. Jocul lor stârnea în sat o încântare aproape fără margini; era singurul joc care avea rigoarea lui veche: nu se putea juca decât în formaţie, în costume, cu mut şi cu încă ceva care era greu de găsit şi de păstrat, şi anume un conducător neobosit şi mai bun decât toţi ceilalţi care să ştie „căluşul", adică să ţină
minte numărul şi ordinea figurilor de joc. (Ibidem, p. 145) În viziunea lui Marin Preda, pentru sătenii din Siliştea-Gumeşti, căluşarii reprezentau unul dintre puţinele momente amuzante şi COMUNITĂŢILE RURALE CUTUMIARE ŞI SISTEMUL LOR DE VALORI 251
încântătoare din viaţa lor, într-un univers dominat de muncă fizică
obositoare, griji împovărătoare şi dificultăţi care derivă dintr-un mod de producţie economică bazat pe agricultura de subzistenţă.
La a patra măsură şeful întorcea faţa spre jucători şi striga chemarea: hăp-şa! la care ceilalţi, la măsura următoare, răspundeau în acelaşi fel.
Din ce în ce însă chemarea şefului se lungea ca o rugăminte şi în acelaşi timp ca o poruncă, până ce, deodată, el se întoarse cu totul spre jucători, ridică ciomagul deasupra capului şi strigă aspru:
- Hăp-şa!
- Hăp-şa! i se răspunse şi intrară în plin căluş, şeful jucând în faţa lor, mergând de-a-ndăratelea şi strigând mereu, în tactul trepidant al muzicii, aceeaşi chemare:
- Abreaaau! izbucni mutul şi se repezi cu sabia roşie în mulţime, care la vederea lui se năpusti îndărăt cu strigăte sălbatice de veselie şi spaimă. Mutul scoase falusul de lemn şi gonind şi mormăind bestial de-a lungul cercului din jurul căluşarilor începu să toarne peste el lapte şi să spargă ouă. (Ibidem)
La fel ca în cazul Jocului Cerbului, Jocului Caprei sau Malăncii, membrii echipei de Căluşari sunt supuşi unor reguli stricte, respectate de toţi participanţii la ritualuri. Astfel, echipa însăşi devine un fel de frăţie între participanţi în care mutul în cazul Căluşarilor, arnăutul în cazul Malăncii şi comoraşul în cazul Jocului Cerbului urmăresc cu atenţie, astfel încât nici unul dintre membrii echipei să nu se comporte într-un mod care ar putea conduce la un eveniment nedorit sau care ar putea distruge întreaga structură a grupului.
Fără să se fi uitat spre pridvor, Birică simţi că Polina a ieşit din casă şi întoarse capul într-acolo luptându-se cu mulţimea care îl înghesuia. O
văzu pe Ilinca apropiindu-se. Polina stătea în spatele maică-sii, în picioare, cu braţele strânse la piept. Văzând-o, Birică uită pentru o clipă
totul şi înverşunarea se topi în el ca şi când n-ar fi fost. Ea arăta veselă
şi liniştită, şi când Ilinca lui Moromete se apropie şi îi şopti la ureche, Polina dădu din cap că a înţeles şi continuă să rămână veselă, cu faţa spre căluşari. (Ibidem)
Wolf, Shanin, Redfield şi alţi autori clasici ai studiilor asupra ţărănimii sau a vieţii rurale nu au prezentat niciodată relaţiile romantice 252 JOCURI RITUALE DIN MOLDOVA
din universul rural. Ţăranii au fost zugrăviţi mai degrabă ca agenţi economici interesaţi să-şi menţină gospodăria la un nivel care să
le permită să-şi perpetueze modelul economic al micii gospodării rurale familiale, dublat de tendinţa de a obţine „minimul caloric necesar supravieţuirii" (Wolf, 1966, p. 4). Dimpotrivă, scriitorul Marin Preda prezintă un univers ţărănesc mult mai complex, în care oamenii sunt dornici să lupte pentru dragostea lor, iar uneori se confruntă cu principiile dure ale unei comunităţi intolerante, îndreptate împotriva tuturor celor care ar putea să le încalce.
Reymont şi Preda au prezentat jocurile rurale nu numai în relaţia lor cu viaţa socială a satului, ci şi cu valorile ţărăneşti. Acesta este un univers viu, dar cu reguli dure, în care viaţa individului este strict reglementată de principiile şi normele comunităţii săteşti. În cadrul acestui univers, jocurile rurale reprezentau un fel de supapă prin care se elibera temporar presiunea unei comunităţi stricte şi vigilente, iar sătenii aveau şansa de a viziona şi de a participa activ la un joc antrenant în care atât actorii, cât şi spectatorii erau angajaţi într-un mod dinamic şi interactiv. Cu mult talent, descrierile lui Reymont şi Preda despre jocurile rurale evidenţiază
un set de atribute pe care acestea le deţin: conţin elemente absurde şi dialoguri greu de înţeles de un străin, dar semnificative pentru săteni; includ cel puţin câteva personaje mascate; intermediază
relaţiile dintre tineri în cadrul comunităţilor ţărăneşti cu reguli stricte; sunt o parte importantă a universului ţărănesc, a relaţiilor şi reţelelor sociale. Mai presus de toate, aceste jocuri sunt o expresie elocventă a valorilor, principiilor morale şi regulilor ţăranilor şi funcţionează ca o prismă prin care pot fi înţelese relaţiile şi re
