ţelele sociale (împreună cu intercunoaşterea - caracteristică acestor reţele) din cadrul micilor comunităţi săteşti.
Autarhia economică:
jocurile rurale şi oamenii fără istorie
În această secţiune, voi purcede la analiza celei de-a treia trăsături a societăţii ţărăneşti construite pe baza modelului lui Mendras: COMUNITĂŢILE RURALE CUTUMIARE ŞI SISTEMUL LOR DE VALORI 253
autarhia economică fondată pe producţia şi consumul familial, din care rezultă o etică a subzistenţei şi o autonomie relativă a ţăranilor în raport cu societatea supraordonată care o cuprinde şi o domină. Pentru a exemplifica această analiză, voi prezenta două
experienţe din viaţa mea şi voi arăta cum se raportează la această
ultimă trăsătură evidenţiată de Mendras ca fiind definitorie pentru societăţile ţărăneşti. Voi demonstra cum este exprimată această
caracteristică prin jocurile rurale şi universul rural pe care ele îl întruchipează.
De câteva ori, viaţa mi-a oferit, întâmplător, ocazia de a înţelege cum îşi imaginează oamenii de la ţară lumea şi cum se definesc pe ei înşişi şi universul lor rural în raport cu lumea mai largă. Am avut una dintre primele mele revelaţii în acest sens când aveam doar douăzeci de ani şi îmi făceam stagiul militar în comuna Pleniţa, din judeţul Dolj. Unitatea mea era uriaşă, formată din câteva sute de soldaţi şi numeroşi ofiţeri. Cu toate acestea, spre sfârşitul stagiului, în dormitorul companiei mele au mai rămas doar şase soldaţi, restul fiind transferaţi între timp la diferite alte unităţi din ţară. Într-una din zile, cu doar două luni înainte de eliberare, am fost anunţaţi că, în zilele următoare, dormitorul companiei noastre va trebui să găzduiască peste cincizeci de rezervişti, timp de două săptămâni. Pentru aceşti bărbaţi, cu vârste cuprinse între 30
şi 50 de ani, acea pregătire de două săptămâni era o cerinţă obligatorie impusă de Armata Română.
Într-adevăr, unitatea a devenit curând supraaglomerată cu rezervişti pe care noi, soldaţii în termen, obişnuiam să-i numim
„bătrânii"; toţi erau ţărani din judeţul Dolj, unde se afla unitatea noastră. Vorbind cu ei, mi-am dat seama curând că majoritatea oamenilor care locuiau în acea regiune, destul de subdezvoltată
din punct de vedere economic, aveau o educaţie redusă, cu abia cinci sau şase clase de şcoală primară. După câteva zile, când am început să ne cunoaştem mai bine, în serile în care nu aveam altceva mai bun de făcut - căci în dormitor nu aveam nici măcar televizor sau radio -, ne adunam în faţa unei hărţi imense a României care stătea atârnată pe un perete în dormitor şi ne uitam la diferite zone, munţi, câmpii, dealuri şi mai ales localităţi. Cum 254 JOCURI RITUALE DIN MOLDOVA
majoritatea rezerviştilor nu călătoriseră prea mult în viaţa lor, au început să-mi pună întrebări despre diverse zone şi localităţi, iar eu le ofeream câteva detalii fiindcă fusesem pasionat de geografie şi istorie încă din copilărie. Impresionaţi de cunoştinţele mele de geografie, rezerviştii cu care vorbeam mai des le-au spus camarazilor lor că eu ştiam unde se află fiecare localitate de pe harta României. În aceeaşi seară, m-au implicat într-un fel de joc în care tot mai mulţi rezervişti veneau în faţa hărţii pentru a-şi încerca norocul cu mine, în speranţa că vor găsi o localitate mică pe care eu nu o voi putea identifica ulterior pe hartă. Acest joc de-a ghicitul era uşor de câştigat pentru mine. Nivelul de alfabetizare al acestor oameni era atât de slab, încât erau nevoiţi să se uite la hartă câte un minut înainte de a putea citi şi pronunţa numele unei localităţi. Astfel, scanând de obicei zona de pe hartă la care se uitase intens rezervistul, puteam găsi cu uşurinţă acea localitate, prezentându-mă din nou drept câştigător al jocului. De fiecare dată când câştigam, persoana care pierdea îşi exprima cu voce tare uimirea prin afirmaţii de genul: ,,O, la naiba!". Toţi cei care pierdeau jocul erau uimiţi de cunoştinţele mele de geografie şi, în acelaşi timp, se simţeau frustraţi că au pierdut.
După ce am jucat acest joc de mai bine de douăzeci de ori, rezerviştii au început să mă privească ca pe un guru al geografiei, un fel de miracol viu. În acel moment, un bărbat de vreo 40 de ani care mi-a urmărit prestaţia de la început până la sfârşit a spus că
şi el ar dori să-şi încerce norocul cu mine. Fără să se uite măcar pe hartă, mi-a spus numele unei localităţi. Mi-am dat seama că eram pe cale să pierd jocul, dar i-am cerut să-mi acorde cinci minute. În acele cinci minute, ştiind că rezerviştii proveneau doar din judeţul Dolj, am încep să scanez de la nord la sud toate localităţile judeţului, sperând că în final voi găsi acel sat. Când am fost sigur că am citit aproape toate localităţile judeţului Dolj, l-am rugat să-mi dea numele unei localităţi mai mari apropiate de respectiva localitate, pentru a o localiza mai uşor. Restul rezerviştilor implicaţi în joc îşi frecau palmele de bucurie că eram pe cale să pierd jocul, iar miracolul din spatele cunoştinţelor mele începea să se prăbu
şească. Totuşi, când rezervistul mi-a dat numele unei localităţi COMUNITĂŢILE RURALE CUTUMIARE ŞI SISTEMUL LOR DE VALORI 255
mai mari din apropierea acelui sat, mi-am dat seama imediat cât de aproape era unitatea noastră militară de acel sat. Aşa că am început din nou să scanez, cu mai multă atenţie, zona din jurul localităţii mai mari pe care el mi-o dăduse drept indiciu, după care am declarat cu fermă convingere că satul pe care l-a numit nu se află pe hartă.
Afirmaţia mea a creat multă confuzie în rândul ţăranilor-rezervişti: ,,Cum se poate să existe o localitate care să nu fie trecută
pe hartă, mai ales pe o hartă atât de mare?", se întrebau cu toţii.
Rezultatul jocului şi postura mea de câştigător sau perdant au devenit secundare, iar preocuparea lor principală a fost să afle dacă
acea localitate exista cu adevărat sau era doar o invenţie a colegului lor rezervist. Cu aceeaşi dilemă începeam să mă confrunt şi eu.
De aceea, l-am rugat pe rezervist să se uite cu mine pe hartă şi să-mi dea mai multe detalii despre acea localitate şi amplasarea ei, în speranţa că poate o vom găsi împreună. A acceptat imediat, întrucât chiar şi el devenise curios să găsească satul respectiv pe hartă. Astfel, împreună cu el, am reuşit să identific exact locul despre care vorbea, dar am observat cu toţii că nu există nici un nume scris în locul respectiv. ,,De unde ştim că acest loc există cu adevărat?", a întrebat, la un moment dat, un alt coleg rezervist.
„Pentru că eu m-am născut şi am locuit acolo treizeci de ani!", a declarat bărbatul cu o convingere puternică în glas.
După eveniment, am devenit prieten cu acel rezervist, iar el a început să-mi spună poveşti despre cătunul în care locuise în tinereţe. Aşa am fost expus la o mulţime de poveşti de viaţă fascinante, care se întâmplaseră în micuţa, neînsemnata localitate care nici măcar nu era trecută pe hartă. Unele dintre cele mai impresionante poveşti erau despre Căluşari, dansurile lor îndrăcite şi vindecările miraculoase din timpul zilei de Rusalii (vezi N eagota, Benga, 20n). Aceste poveşti m-au surprins foarte mult, mai ales pentru că auzisem de Căluşari în perioada comunistă doar de la posturile de radio şi televiziune şi din ziarele de propagandă. Prin urmare, aveam impresia că nu este altceva decât un dans popular masculin foarte vioi. Poate tocmai de aceea relatările rezervistului despre puterile miraculoase ale Căluşarilor, împreună cu forţa lor 256 JOCURI RITUALE DIN MOLDOVA
