magică şi regulile ezoterice de care ascultă tot grupul m-au vrăjit şi mi-au aprins imaginaţia.
O altă întâmplare similară din viaţa mea s-a petrecut la aproape douăzeci de ani după acel eveniment. De data aceasta, eram deja de câţiva ani în Statele Unite, unde începusem un doctorat în antropologie. La fel ca mulţi alţi studenţi doctoranzi, aveam nevoie de nişte bani în plus pentru a-mi plăti toate cheltuielile. Aşa am început să lucrez într-un restaurant. Acolo am devenit curând bun prieten cu bucătarul-şef, un mexican pe nume Chavo, care emigrase în Statele Unite dintr-un sat din apropierea oraşului Puebla.
Pe lângă faptul că îi plăcea să mă tachineze tot timpul, numindu-mă „spion rus", ştiam că, de fapt, mă admira şi că era impresionat de faptul că aveam mult mai multă educaţie decât oricine din cercul lui de prieteni. Pe lângă „spionul rus", mă mai poreclea şi
„Doctorul", mai ales atunci când mă prezenta prietenilor săi. De fapt, Chavo era un tip curios şi inteligent, căruia îi plăcea mereu să mă audă spunând poveşti despre ţara mea. Uneori, îmi spunea şi el poveşti despre copilăria şi familia lui. Am fost îndeosebi impresionat de povestea incredibilă a emigrării sale din Mexic, când Chavo, tatăl său şi una dintre surorile sale trecuseră graniţa cu Statele Unite, pe când el avea doar unsprezece ani. De la vârsta de treisprezece ani Chavo încetase să meargă la şcoală, începând să
muncească într-o brutărie, apoi într-o pizzerie.
Într-o după-amiază plictisitoare, când restaurantul în care lucram nu era aglomerat, Chavo a început să vorbească despre Revoluţia Mexicană. După primele fraze, mi-am dat seama că informaţiile sale pe această temă erau vagi şi imprecise, o combina
ţie între ceea ce a văzut în filme şi ceea ce a auzit în discuţii de stradă. Ştiind câteva lucruri despre subiect, dar mult mai mult decât se aştepta Chavo, l-am întrerupt de câteva ori pentru a completa naraţiunea cu mai multe detalii. La un moment dat, prefăcându-se foarte enervat, Chavo a izbucnit: ,,Ce naiba, doctore!?!
De unde ştii tu atâtea despre Emiliano Zapata şi despre Pancho Villa?" Pe jumătate uimit, pe jumătate iritat, Chavo a exclamat:
,,Doctore, ştii ce? Îţi voi spune un nume din istoria Mexicului despre care nu ai auzit niciodată!" ,,Dă-i drumul!", am spus, fiind COMUNITĂŢILE RURALE CUTUMIARE ŞI SISTEMUL LOR DE VALORI 257
curios să intru în jocul pe care Chavo l-a pus pe tapet şi, totodată, să văd ce personaj din istoria mexicană va dezvălui el cu întrebarea-capcană. Imediat, Chavo a exclamat triumfător: ,,Miguel Camaney!" Când am auzit numele respectiv, m-am scărpinat în cap de câteva ori şi a trebuit să declar, spre bucuria lui Chavo, că nu aveam habar cine era acel personaj. I-am mai spus totodată că
sunt curios să aflu cine este. În acel moment, mulţumit de victoria sa, Chavo a exclamat: ,,E omul care vinde avocado pe strada mea!" Afirmaţia lui m-a lăsat mut de uimire. Mi-am dat seama imediat că nu contează cât de multă istorie ar încerca cineva să
înveţe la şcoală, oricum această istorie va fi tributară anumitor naraţiuni grandioase, grand-narratives în engleză, sau metarecits în franceză (Lyotard 2003 [1979]), care vor lăsa mereu deoparte mulţi oameni şi multe locuri. În acel moment, mi-am amintit povestea cu rezervistul care se întâmplase cu aproape douăzeci de ani în urmă, pe vremea când eram în armată. Instantaneu, am legat acea poveste de amintirile nostalgice pe care Chavo mi le povestise în săptămânile precedente despre jocurile mascaţilor din Mexic şi carnavalurile lor anuale de la începutul lunii martie în Puebla şi localităţile învecinate.
Totuşi, morala ambelor poveşti a devenit relevantă pentru mine în lumina noilor mele cercetări asupra jocurilor rurale. Astăzi, există încă oameni în lume - şi probabil au fost mult mai mulţi în trecut - pentru care naraţiunile grandioase ale versiunii acceptate despre istoria lumii, precum şi graniţele geografice ale ţărilor lor de la un moment dat au avut mai puţină importanţă
decât evenimentele care s-au petrecut în propriul sat. Asta pentru că cea mai mare parte a vieţii lor s-a desfăşurat în interiorul graniţelor înguste ale localităţii de baştină. În cercetările de teren pe care le-am efectuat ca antropolog, începând cu anul 2000, în diverse zone rurale din România, Republica Moldova şi Ucraina, am avut încă şansa să găsesc bătrâni care nu călătoriseră de-a lungul vieţii la mai mult de 40-50 de kilometri distanţă de satul lor; ajunseseră eventual doar până la cel mai apropiat oraş din apropiere, şi doar de câteva ori. Toţi erau conectaţi de satul lor cu întreaga fibră a fiinţei lor. Pentru ei, jocurile rurale au însemnat mult mai 258 JOCURI RITUALE DIN MOLDOVA
mult decât versiunea oficială a istoriei lumii sau naraţiunile grandioase pe care le învaţă elevii la şcoală. Acum, majoritatea sunt în vârstă şi reprezintă doar o minoritate a populaţiei rurale.
Astăzi, mediul rural este populat în principal de o nouă ţărănime (Ploeg, 2009), o populaţie rurală care emigrează şi trăieşte mare parte a vieţii în ţări străine sau oraşe mari din ţara lor (Kearney, 2006, pp. 15-21). Aceşti oameni şi-au clădit o nouă existenţă
în metropole. Dar sunt oamenii care, cu doar un secol în urmă, formau majoritatea populaţiei globului şi trăiau la sat (Hobsbawm, 1994, p. 289). Şi tot ei sunt oamenii pe care i-am numit, împrumutând unul dintre conceptele lui Wolf, oameni fără istorie. Această „masă uriaşă de ţărani" se număra printre oamenii
„cărora li s-a refuzat istoria", ne spune Eric Wolf într-una dintre cărţile sale cele mai influente (Wolf, 1990 [1982], p. 23). Ţăranii au fost, timp de secole, una dintre clasele subordonate din istorie, şi au rămas la fel şi în ierarhia creată de capitalism prin dezvoltarea relaţiilor de piaţă. ,,Oamenii fără istorie" este, într-adevăr, un concept comprehensiv şi rodnic, iar marea realizare a lui Wolf este aceea de a explica prin prisma antropologiei evenimentele majore ale istoriei moderne, inclusiv comerţul intercontinental, sclavia şi acumularea de bogăţii (Wolf, 1990 [1982]).
Wolf contestă ideea potrivit căreia comunităţile din afara Europei ar fi fost instanţe statice şi izolate, deconectate de procesele globale, înainte de expansiunea europeană din secolul al xv-lea, când capitalismul industrial a pătruns, a subordonat, a distrus sau a absorbit modurile de producţie tribale. Cartea antropologului american se luptă să separe macro-procesele legate de dezvoltarea capitalismului şi dinamica micro-populaţiilor prinse într-un mare torent de provocări economice şi sociale. În viziunea lui Wolf, oamenii fără istorie sunt non-occidentalii care au fost angajaţi în diferite moduri de producţie diferite de colonizatorii europeni. Astfel, ,,atât oamenii care pretind că istoria le aparţine, cât şi oamenii cărora istoria le-a fost refuzată, apar ca participanţi la aceeaşi traiectorie istorică" (Wolf, 1990 [1982], p. 23). Spre deosebire de Eric Wolf, eu mi-am concentrat atenţia asupra comunită
ţilor rurale din chiar inima Europei, nu din afara ei. Viaţa acestor COMUNITĂŢILE RURALE CUTUMIARE ŞI SISTEMUL LOR DE VALORI 259
