Pentru sătenii bulgari, munca fizică ce le caracterizează activităţile este un mijloc de a-şi revendica superioritatea morală: locuitorii din mediul rural se văd ca muncitori harnici care nu se tem să-şi „murdărească
mâinile". Aceeaşi temelie a virtuţii morale prin munca grea este evidentă şi în dorinţa maghiarilor din mediul urban de a-şi menţine legăturile cu pământul. (Kaneff, Leonard, 2001, p. 33) Am putut să surprind judecăţile de valoare ale sătenilor şi în relaţie cu poziţia mea de antropolog, devenită atât de vizibilă într-o COMUN ITĂŢILE RURALE CUTUMIARE ŞI SISTEMUL LOR DE VALORI 265
comună mică şi relativ izolată. Aceasta a creat mai tot timpul confuzie printre locuitori. Într-una din zilele lunii aprilie 201 2, având maşina stricată, mă îndreptam pe jos spre primăria Heleşteniului.
De la casa gazdei până la primărie erau aproximativ patru kilometri. Oamenii pe care îi întâlneam pe străzile satului îmi răspundeau la salut, deşi mă priveau miraţi, dându-şi seama că nu sunt de prin partea locului. La un moment dat, un bărbat de 55-60 de ani pe care l-am salutat m-a chestionat în felul următor: ,,Tu al cui eşti, mă!?" Întrebarea părea din nou simplă, dar ascundea un întreg univers de semnificaţii şi, bineînţeles, judecăţi valorizante.
La această întrebare, răspunsul trebuia să fie simplu şi stereotip, de genul: ,,Sunt băiatul lui Ion Chirilă zis Parafiru". În sat, tinerii erau identificaţi de persoanele mai în vârstă prin familia de provenienţă, la care se adăuga eventual o poreclă prin care membrii satului puteau identifica mai bine familia respectivă sau cel puţin pe capul familiei - tatăl. Familia din care cineva provenea spunea deja multe despre poziţia sa socială în lumea satului şi stima de care aceasta se bucura. Dimpotrivă, desconsiderarea sătenilor faţă
de ea se răsfrângea automat şi asupra respectivei persoane. Răspunsul meu la întrebarea săteanului a fost cu totul diferit de cel standard: ,,Nu aveţi cum să mă cunoaşteţi. Nu sunt de aici". ,,Aşa mă gândeam şi eu", răspunse bărbatul, satisfăcut de intuiţia sa.
Aceeaşi dilemă am întâlnit-o atunci când am fost să iau un interviu unui sătean din Oboroceni, în data de 23 aprilie 2012. Întâlnirea cu gospodarul a fost de-a dreptul memorabilă. Când am intrat în curtea omului, pe nume Lupu Vasile, soţia sa, care deja mă cunoştea, a vrut să mă prezinte soţului, însă acesta m-a întâmpinat ca şi cum m-ar cunoaşte de multă vreme. La întrebarea soţiei dacă mă cunoaşte, el a pomenit numele unui sătean cu care mă
confundase. În acel moment, soţia îi spune că eu nici măcar nu sunt din sat. La aceasta, bărbatul mă întreabă: ,,Atunci la cine aţi venit în sat?" Din nou, săteanul încerca să mă identifice cu vreo familie din sat pe care aş fi putut s-o vizitez. ,,N-am venit la nimeni, sunt profesor", i-am răspuns. ,,Profesor la care şcoală, din satul Oboroceni sau din satul Heleşteni?", mă întreabă din nou bărbatul.
„Nu, nu, eu nu sunt profesor aici, eu predau la universitate", i-am 266 JOCURI RITUALE D I N MOLDOVA
răspuns. ,,A, la universitatea din Iaşi ... Şi aţi venit la vreun prieten din sat ... " Această confuzie nu era întâmplătoare, ci se datora faptului că, pentru cei mai mulţi dintre locuitorii comunei Heleşteni, universul geografic al localităţii era indisolubil legat de cel al comunităţii şi al familiilor care îl populează. De aceea, o persoană
aflată între graniţele fizice ale acelei localităţi trebuia legată cumva de lumea socială, culturală şi morală a comunităţii.
Că familia şi comunitatea reprezintă două elemente însemnate ale universului rural, faţă de care se exprimau mereu judecăţile de valoare ale sătenilor, a ieşit adesea în evidenţă şi în interviurile pe care le-am condus de-a lungul muncii de teren. Într-unul dintre aceste interviuri, interlocutorul îmi declara: Mai ales în trecut, cu câteva decenii în urmă, familia era unul dintre cele mai importante lucruri din lumea satului. Şi asta pentru că tot ce erai tu ca individ, stimă, prestigiu, situaţie economică, provenea de la familie. Propriu-zis, fără familie, tu ca persoană nu valorai nimic şi nici măcar nu puteai să-ţi duci existenţa în sat. Pentru că totul se baza atunci pe agricultură, iar pământul se moştenea şi el de la familie.
Această situaţie se mai menţine şi în prezent, totuşi în societate s-au produs şi multe schimbări, îndeosebi schimbări economice care au diminuat rolul familiei, dar şi al comunităţii în relaţiile dintre oameni.
(Constantin Hîra, 46 de ani, sat Oboroceni, 26 mai 2012, interviu) Familia ca epicentru al vieţii socioeconomice era strâns legată, în concepţia locuitorilor din Heleşteni, de munca în agricultură.
Cele două se conjugau şi se potenţau reciproc într-un fel de relaţie indisolubilă şi creau, la rândul lor, şi profilul persoanei umane.
Astfel, un gospodar bun era acela care muncea din greu, şi muncea din greu tocmai pentru a furniza familiei sale resursele necesare traiului. Dimpotrivă, un cap de familie care consuma alcool şi îşi petrecea mult timp prin baruri era prost văzut şi criticat în sat.
Aceasta deoarece se considera că el risipeşte necumpătat o parte importantă din venitul care ar fi trebuit să ajungă, în mod normal, în posesia familiei sale. Viziunea localnicilor despre consumul de alcool era sintetizată într-o parabolă pe care am auzit-o de la cel puţin o duzină de persoane în timpul cercetării mele: COMUNITĂŢILE RURALE CUTUMIARE ŞI SISTEMUL LOR DE VALORI 267
În trecut, în urmă cu aproximativ 30-40 de ani, doar bărbaţii căsătoriţi aveau voie să bea în cârciumile locale. Pentru un bărbat căsătorit, a bea într-un local era un semn de statut şi prestigiu înalt. Dacă un tânăr îndrăznea să intre într-o cârciumă, era dat afară de gospodari şi trimis imediat acasă.
Din nou, morala povestirii era mai adâncă şi transmitea mult mai multe decât se putea percepe la o primă vedere. Sensul subsidiar era că un gospodar putea să-şi permită să stea din când în când la un pahar de vin cu camarazii săi, şi ei, la rândul lor, capi de familie. Era o dovadă că acel sătean avea destule resurse economice pentru a-şi întreţine familia şi se bucura de privilegiul de a putea cheltui ceva din surplusul muncii sale împreună cu alţi locuitori care aveau aceeaşi poziţie socială. Însă un tânăr trebuia să-şi economisească resursele pentru întemeierea unei familii, pentru care se cuvenea mai întâi să furnizeze un cămin şi o viaţă decentă.
Or acestea nu veneau decât prin cumpătare şi, mai ales, în urma unei munci asidue.
Valorizarea muncii agricole sau dezavuarea pandantului ei nemunca - am sesizat-o şi dintr-o cu totul altă perspectivă, cea a raportării comunităţii la hoţie. Aflându-mă la un moment dat la masă împreună cu gazda mea, doamna Doina Hîra, şi auzind clopotul bisericii, am întrebat-o dacă a murit cineva. Eu ştiam că, de obicei, clopotul se trage la astfel de ocazii. Răspunsul pe care l-am primit a fost cu totul uluitor:
- De data asta, se trage clopotul pentru hoţi!
- Cum aşa?, am întrebat eu.
- Păi, dacă cineva fură în sat, în special din coşara de porumb a altui sătean sau altceva din produsele muncii agricole ale vreunui vecin, să zicem, se trage clopotul. Iar hoţul care a furat ştie că se trage clopotul pentru el. De aceea, dacă mai are un dram de credinţă în Dumnezeu şi omenie, de obicei vine noaptea şi pune înapoi lucrul furat.
Pentru că, dacă nu face asta, i se pot întâmpla tot felul de rele şi nenorociri care sunt un fel de pedeapsă divină. (Doina Hîra, 44 de ani, sat Oboroceni, 20 mai 2012, note de teren)
